După mai bine de 20 de ani, am recitit cartea Ninei Berberova și m-am reîntâlnit cu măiestria autoarei de a pătrunde sufletul uman și de a redă tensiunile lăuntrice ale personajelor. Scrise la persoană I, cele trei romane confesiune, reunite în ediția de față, surprind aspecte ale condiției umane, suferința pierderii, de sine, a persoanei dragi, de o generalitate care transcend specificul vremurilor tulburi în care trăiesc personajele.
Acompaniatoarea, care a avut un succes răsunător la momentul publicării, ilustrează efectul debilitant al rușinii asupra identității și miezului ființei. Soniecika poartă rușinea originilor și întreagă ei ființă este mutilată de umilința inadecvării.
„…toată viața noastră era o ireparabilă rușine”.
Ca un gaz care ajunge în cel mai ascuns ungher al încăperii, rușinea contaminează lumea interioară a acompaniatoarei. Îi răpește dreptul de a merita o viață demnă, îi dizolvă identitatea și o condamnă la a avea rolul secundar în propria viață. Mai ales când se întâlnește cu cea care are o voce, la propriu și la figurat. Ca o umbră a cântăreței cu voce divină pe care o acompaniază la pian, își duce existența în suferință. Invidia, resentimentul și ura care îi acaparează sufletul se întrepătrund cu admirația și iubirea față de cea care se mișcă cu atâta naturalețe și legitimitate prin viață. Ființa fără voce, cea care nu era observată de nimeni, se supune și se revoltă.
“ Peste tot în jurul meu era gloria alteia, frumusețea alteia, fericirea alteia, și cel mai greu de îndurat era că știam că toate acestea erau meritate, și că dacă n-aș fi fost la pian, acolo unde nu mă vedea nimeni […] ci în mulțimea care o aplauda și alerga să o vadă la ieșirea artiștilor, aș fi privit-o și eu cu tot atâta entuziasm și aș fi dorit atât de mult să îi vorbesc, să îi ating mâna, să-I văd surâsul. Dar acum, nu aveam decât un vis – să găsesc punctul slab al acestei ființe puternice și să capăt puterea de a fi stăpână pe viața ei, atunci când nu voi mai putea îndura să fiu doar umbra ei.”
Condamnarea nu este însă definitivă, iar finalul romanului ne lasă să întrevedem și un alt destin posibil al acompaniatoarei.
“ S-a întâmplat – și nu o dată – ca aceia umiliți astfel să devină ființe bune și mândre. […] Și chiar dacă mi se va spune că o biată musculiță nu are dreptul să aspire la măreția universală, eu tot nu voi înceta să aștept și să-mi zic: nu poți muri, nu te poți odihni, încă mai este o ființă care se preumblă pe pământ. Încă mai este ceva ce-ți este datorat și pe care-l vei recăpăta într-o bună zi…dacă Dumnezeu există. “
Toate cele trei romane ne așază pe drumul lung și sinuos al ieșirii posibile din suferință. Există undeva, într-un ungher al sufletului, o speranță, o forță vitală care deschide orizontul în direcția depășirii condiției și salvării. Finalul romanelor întrevede potențialul ieșirii din întuneric, un drum întortocheat, dar care nu cunoaște resemnarea. Pe lângă suferința personajelor, speranța ultimă este elementul comun al celor trei romane, probabil în spiritul autoarei înseși, care cunoaște consacrarea literară la 84 de ani.
Alina Cristina Mocovan 