Reprezentativ

Ești unde îți dorești să fii?

Timp de citire = 8 minute

O floare care nu înfloreşte are ceva trist. Nu îşi împlineşte fix menirea ei. Câtă bucurie însă atunci când e pe cale să înflorească, cât suspans în pregătire, înmugurire şi apoi momentul culminant când frumuseţea se răspândeşte împrejur.

Unul dintre momentele din adolescenţa mea pe care mi le amintesc cu plăcere era acela când superbul crin roşu îşi facea apariţia în fiecare iarnă / primăvară, mugurii creşteau, se alungeau, iar ziua în care prima floare se deschidea uşor avea o încărcătură aparte. Discreţia roşului din interior care se întrezărea, încă amestecat cu verde, avea să se desăvârşească într-o explozie roşie care ne bucura sufletul.  După ce ne impresiona prin firescul său, cu umilinţă şi împlinire, crinul avea nevoie de o perioadă de repaus pentru a înflori și anul următor.

Ți se întâmplă să ai impresia ca nu ești acolo unde ai vrea să fii, dar mai ales unde meriți să fii?  În carieră, în viața personală, în general, în viața ta? Că poți mai mult, că vrei mai mult, dar dintr-un motiv sau altul, lucrurile nu se leagă și oportunitățile se evaporă înainte de a le da curs? Dintr-o inerție cu care te-ai obișnuit viața merge înainte, dar nu așa cum ți-ai dori. Pe scurt, să ți se pară că ești sub potențialul tău ca o floare care nu înflorește?

Probabil ai identificat câteva zone în care ai putea să faci schimbări, să-ți îmbunătățești abilitățile și să evoluezi.  Poate ai nevoie de mai multă încredere în tine, să riști mai mult, să îți iei inima în dinți și să ai curajul sa susții prezentarea care poate te-ar propulsa în carieră, să ceri o mărire de salariu, să cauți alt job, să începi o afacere pe cont propriu sau să o iei de la capăt. Poate în relații este nevoie să fii mai îndrăzneț sau să comunici mai asertiv, să zici NU atunci când limitele îți sunt încălcate sau când ți se cere prea mult. Sau poate chiar nu știi de unde s-o apuci.

Ai citit multe articole de dezvoltare personală, despre cum să ai încrederea în tine, cum să ieși din zona de confort și să îţi spui afirmaţii şi încurajări, pe moment ai o stare de bine și capătă sens, dar o doua zi parcă totul se evaporă, revii la realitatea atât de familiară și amâni până la următorul articol.

Din lucrul cu mine însămi, dar și cu alți oameni, am observat că sunt câteva direcții în care e bine să ne uităm atunci când ne dorim să evoluăm și să ne atingem potențialul. Prima și cea mai importantă este să o luăm ușor, cu răbdare și blândețe față de noi înșine. Schimbarea ia timp. În același timp, este necesar să ne uităm la noi cu luciditate, să identificăm convingerile și obiceiurile pe care le-am adoptat demult, când poate ne erau folositoare sau poate doar pentru că așa ne-am obișnuit, dar acum nu ne mai sunt de folos.

Conștientizarea este primul pas, dar este doar primul. Evoluția presupune, pe lângă revelații și cunoaștere de sine, schimbări mici și mari, motivație și perseverență. Și da, încredere că este posibil să realizezi ce ți-ai propus, și, în mod paradoxal, că poți să îți asumi eșecul, să te obișnuiești cu a pierde și să o iei de la capăt.

Încrederea în sine şi gestionarea eşecului

Într-o întâlnire cu studenții de la Oxford, bătrânul și versatul om de afaceri Warren Buffett este întrebat ce ar face dacă afacerile sale nu ar mai merge și ar pierde tot. Râzând, răspunde relaxat că nu ar fi nicio tragedie, așa cum a făcut afaceri și bani până acum, așa ar putea și de acum încolo și ar avea încredere că, dacă ar lua-o de la capăt, ar ști ce să facă pentru a avea succes. Probabil nu s-ar mai plimba cu avionul privat pentru o vreme, dar cu siguranță ar putea să înceapă și să reușească din nou.

Ce este așa de extraordinar în răspunsul lui Warren Buffet? Faptul că are încredere în abilitățile sale, exersate și testate cu succes până în prezent, nu îi este teamă de eșec şi i se pare chiar o provocare s-o ia de la capăt. Pentru că încrederea în sine înseamnă a renunța la un perfecționism dătător de anxietate, care nu face casă bună cu greșeala și cu îmbrățișarea eșecului ca sursă de creștere. Pentru că eșecul se întâmplă, oricât am dori să-l evităm.

Desigur, asta nu înseamnă s-o ținem din eșec în eșec, de aceea este bine să ne calibrăm  așteptările, să ne cunoaștem punctele tari, dar și pe cele slabe, să ne stabilim obiective realiste și acțiuni concrete pentru a le îndeplini, pentru a maximiza succesul și minimiza riscurile. Fără a ne asuma riscuri, care prin definiție, înseamnă o posibilitate de eșec, fără a învăța din greșeli, este aproape imposibil să avem succes.

Neîncrederea în sine vine de multe ori și din dorința de a nu fi respinși, de a nu dezamăgi, de a nu ne face de râs, de a nu fi ridicoli în cazul în care se întâmplă să nu fie așa cum ne-am așteptat sau cum s-au așteptat ceilalți. De multe ori, avem așteptări nerealiste de la noi și de la cei din jur. Este Warren Buffett preocupat de ce spun ceilalți în cazul în care pierde tot? Pare că nu. Pentru că știe că succesul său nu a fost întâmplător.

De câte ori nu v-ați putut bucura cu adevărat în adâncul sufletul vostru pentru o reușită, uneori chiar mică, pentru că vi s-a părut că nu o meritați, că ea se datorează mai mult întâmplării decât propriilor forțe? În psihologie, se numește sindromul impostorului și cei care suferă de acesta consideră că reușitele nu sunt pe drept meritate și nu au o contribuție reală la obținerea lor.

De ce se întâmplă acest lucru? Tendința spre perfecționism, teama de eșec sau minimizarea reușitelor (eh, nu a fost mare lucru!) joacă un rol important pentru cei care suferă de sindromul impostorului și conduc la anxietate, încredere în sine mică și chiar depresie. Și, prin urmare, ne împiedică să explorăm potențiale oportunități și manifestarea autentică și cu sens în viață.  

Mentalitatea de învingător

Alex Honnold este un tânăr cățărător, care are la activ multe realizări, cea mai notorie fiind escaladarea unui munte de 914 metri fără coardă. Da, făra cordă, iar acest, dacă putem să-i spunem, sport se numeste cățărare “free solo”.  Care au fost ingredientele reușitei lui? În primul rând, un obiectiv, acela de escalada fără coardă acest munte. Apoi, foarte multă muncă și perseverență, s-a pregătit 3 ani, timp în care, deși au fost momente dificile, nu s-a descurajat în fața greutăților și, pentru că un pas greșit l-ar fi costat viața, nu a lăsat nimic la voia întâmplării.

Alex Hannold acordă un rol foarte mare vizualizării reușitelor în etapa de pregătire. Vizualizarea traseului în detaliu, a fiecărei mișcări pe care o face sau o va face, postura corpului și a modului în care va reuși să se cațăre mai sus și tot mai sus a fost parte consistentă în antrenamentul său. Îndoiala este precursorul fricii, iar el nu-și permitea ca, în momente de maximă tensiune, ezitarea să ia locul preciziei și a siguranței de sine.

Sigur, cel mai probabil, cei mai mulți dintre noi nu ne dorim astfel de performanțe pentru care, în afară de o pregătire acerbă, este nevoie de calități fizice deosebite. Nu ne dorim să fim nici ca Alex Hannold, probabil nici ca Warren Buffett, dar ne putem inspira din aceste exemple pentru a ne cunoaște pe noi mai bine și a înțelege ce este necesar pentru a avea o mentalitate de învingător.

Mentalitatea de învingător ne va învăța că înainte de o reușită sunt multe încercări și eșecuri, care ne vor pregăti să fim mai puternici, și care, de multe ori, ne oferă povești de care ne vom aminti probabil cu plăcere mai târziu.

Poate cea mai importantă calitate a unei mentalități de învingător este nerenunțarea. Îmi amintesc că acum mulți ani, la finalul unui eveniment urmat de o sesiune de autografe, am rugat autorul să îmi scrie ca dedicație cel mai important sfat pe care l-ar da cuiva. După un moment de gândire, acesta a fost: “Never give up”. Da, ok, am fost puțin dezamăgită, aveam nevoie de ceva mai palpabil, fă aia sau ailaltă, dar între timp în viața mea s-au întâmplat multe și cred ca este unul dintre cele mai bune sfaturi pe care le-am primit vreodată.

Never give up!

Dacă ți-a plăcut acest articol, te rog apreciază pagina mea de facebook unde poți să vezi cele mai recente noutăți.

………………………..

Îți dorești să-ți atingi potențialul? Te aștept din 26 martie la o serie de 4 ateliere interactive care vor oferi momente “aha” și revelații despre tine, precum și instrumente care te vor ajuta să fii încrezător în puterile tale și să gestionezi momentele dificile, pentru a îți da voie să înflorești.

Procrastinez, deci exist

Pentru a depăși procrastinarea este nevoie practic să îți întorci lumea cu susul în jos, mai exact viziunea ta despre viață și, mai ales, despre cine ești, identitatea ta. Înseamnă să ai alte repere, să te vezi cu alți ochi, să îi vezi pe alții într-o lumină nouă, să te uiți la lucruri diferit. Iar asta este ceva pe cât de complicat, pe atât de înfricoșător. Reperele și identitatea s-au format în ani de zile, pe baza a ceea ce ai trăit și învățat până acum, sunt concluziile de o viață care îți dau un sentiment de control și de previzibil.

A procrastina înseamnă a amâna activități sau inițiative importante pentru mai târziu, pentru mâine,  până în ultimul moment sau chiar până la nesfârșit. Dar amânarea este ceva normal, amânăm pentru că nu este o prioritate, rezultatul nu are o importanță prea mare pentru noi sau poate chiar dorim să ne lăsăm timp pentru a analiza și a avea o mai bună înțelegere a subiectului ca să luăm decizii în cunoștință de cauză. Nu ne referim la astfel de situații, ci vorbim despre procrastinarea cronică, care știm că nu ne face bine și este o barieră pentru o viață mai bună, împlinită și prosperă.

Fie că este vorba de activități curente, de a avea o discuție importantă cu persoana iubită, de a aborda persoana care îți place, de a schimba job-ul,  de a face ce îți place în sfârșit, de a cere o mărire de salariu, procrastinarea, deși aduce beneficii imediate e însoțită de un tumult emoțional, de sentimente de frustrare, anxietate, furie, autocritică și, de multe ori, de rezultate nesatisfăcătoare. Mai mult decât atât, atunci când i se atribuie justificări, acesta par mai degrabă pretexte decât motive întemeiate. Iar amânarea pare mai degrabă evitare, ceea ce pentru scurt timp oferă senzația de confort.  

Mecanismele psihologice ale procrastinării sunt complexe și, deși pare la îndemână să credem astfel, nu este lene, ba chiar de multe ori necesită mult efort.  Un deadline care se apropie și totul e înghesuit într-un timp scurt, dar intens, inițiative care devin brusc urgente sau de neevitat, curățenia casei pentru a pregăti terenul de lucru, un telefon care este dat chiar înainte de a te apuca de un proiect, scroll pe facebook și citit toate minunățiile pământului mai mult sau mai puțin utile, un prieten care are nevoie de ajutor, ceea ce oferă din nou ocazia perfectă de a amâna să te ocupi de problemele tale, toate acestea necesită efort. Dar sunt activități care nu pun probleme, cel puțin, nu ca cele care sunt amânate. 

Procrastinarea oferă întotdeauna și beneficii, de aceea gustul său este dulce-amar. Poți petrece un timp plăcut, făcând cu totul altceva decât ce aveai de făcut, rezolvi alte lucruri, și practic, cel puțin pentru o perioadă, nu îți bați capul. Nu trebuie să suporți consecințele negative sau să te pui în situații mai puțin confortabile.

Când vorbim despre procrastinare, vorbim întotdeauna despre frică și despre convingeri despre sine, despre viață, despre viitor. Convingeri despre cum TREBUIE să fie sau să fiu, despre cum cred că va fi, despre alții, despre ce am învățat până acum din experiențele de viață. Un celebru psihanalist, Donnald Winnicot, spunea că „lucrurile de care ne este frică sunt acelea care s-au întâmplat deja”, adică undeva în trecutul nostru, am trăit evenimente care ne-au produs astfel de trăiri, iar acestea ne-au modelat percepția asupra vieții.

Ce înseamnă să îți întorci lumea cu susul în jos?

În primul rând, înseamnă să nu mai procrastinezi, adică să faci fix invers decât faci. Sigur că da. Imediat! Dar să reflectăm un pic la asta. Apoi, înseamnă să recunoști că procrastinezi, adică mai exact că toate justificările acelea sunt doar o evitare a unor evenimente viitoare stresante și încarcate de emoție, mai exact o camuflare a fricii. Înțelegând particularitățile motivelor din spatele procrastinării, pentru că nu sunt aceleași pentru toți, trecem la demontarea unor convingeri adânc înrădăcinate, care ca un gaz au pătruns în colțișoarele minții și ne dictează comportamentul. Să vorbim puțin despre ele.

Trebuie să fiu perfect. Perfecțiunea, o, ce Fata Morgana! În cazul perfecționismului nu există cale de mijloc, ori totul, ori nimic. Calea de mijloc înseamnă comun, obișnuit, normal, iar așa ceva este demn de dispreț. Măsura valorii este dată de reușite la superlativ, excepționale, extraordinare, cel mai bun, iar perfecționistul se identifică cu abilitățile sale și rezultatul obținut. Daca rezultatul nu este cel așteptat, atunci identitatea sa este grav afectată, prin urmare, este fără valoare.

Standardele și așteptările devin nerealiste, pentru că în fond, este imposibil să definim perfect și nu există cineva care nu greșește sau care nu pierde și, așa cum spune o vorbă, întotdeauna se poate mai bine. Amânând, nu ai cum să eșuezi sau să testezi realitatea. Procrastinarea servește foarte bine păstrării acestei imagini nealterate despre sine. Dacă mă apucam de treabă mai devreme, dacă mai aveam o săptămână, etc., sigur ar fi fost/ aș fi fost perfect.

Trebuie să fie ușor, repede și fără efort.  De asemenea, în lumea iluzorie a perfecționistului, reușita se obține ușor, pentru că atunci când ești deștept și talentat, le rezolvi repede, lucrurile bune vin spre tine, aproape că nici nu trebuie să faci mare lucru. Nimic mai fals. În spatele rezultatelor și chiar a inteligenței se află multă muncă și efort.

În același timp, imaginea prezentă în societatea de astăzi, prin puzderia de fotografii colorate, postate peste tot, ne arată mult zâmbet și un perpetuu dolce far niente. Viața trebuie să fie ușoară, plăcută, facem mereu ce ne place și trăim clipa. Maturizarea presupune, în realitate, acceptarea faptului că viața nu este chiar ușoară, fără efort, că vor exista dezamăgiri și că vor fi momente grele.

My way or the highway! Nu trebuie să am niciun fel de constrângeri. Procrastinarea poate fi un mod de afirmare a independenței și autonomiei și un mecanism de protecție a individualității, prin a nu răspunde cerințelor și normelor. Acestea sunt resimțite exagerat și băgate toate în aceeași oală. Este un fel de luptă ascunsă, indirectă, cu autoritatea și un manifest pentru libertate. Astfel, întârzierile, amânările și lipsa angajamentelor devin un mod de viață.

Dacă în cazul perfecționismului, procrastinarea este un mod de a evita testarea realității și sentimentul de a nu fi la înălțime, în cazul autonomiei, este modul de a menține puterea personală și controlul prin a nu face, prin a nu ceda. Chiar și atunci când este în propriul interes. În acest caz, procrastinarea este mai degrabă un joc de putere, convingerea fiind că acela care cedează e mai slab și astfel este asigurat respectul de sine.

Succesul e periculos. Așa cum există teama de eșec, există și teama de succes. Am auzit odată despre cineva care trecea printr-o perioadă foarte bună, dar avea un sentiment de vinovăție și se temea că i s-ar putea întâmpla ceva rău, cum ar fi să dea un autobuz peste el. Un autobuz! Atât de puțin probabil.

De ce teama de succes? Poate pentru că succesul contrazice propria identitate, aceea de om care nu poate avea succes, care nu merită sau nu este pentru el, poate este teama de a fi invidiat, criticat, respins, abandonat, pentru că ceilalți nu ar putea suporta succesul tău sau s-ar simți inferiori. Sau poate succesul e interpretat ca renunțarea la alte plăceri, la familie, la o parte din viață, frica de a nu deveni un workaholic. În acest caz, succesul vine cu un cost mult prea mare și practic devii prizonierul lui.

Mai bine să stau la distanță decât să fiu rănit. Poate că acest lucru chiar s-a întâmplat în trecut, prea aproape a însemnat suferință și mult prea multă energie consumată, așa că o distanță confortabilă este soluția. Pe principiul, dacă îți dau un deget, îmi iei toată mâna, și în lipsa limitelor sănătoase, relațiile, de orice fel, pot însemna o cheltuială mare, ceea ce duce la vlăguire, prea multe cerințe, niciodată nu e suficient, mi se cere prea mult.

Poate că este vorba de o idealizare a cum trebuie să se desfășoare o relație, cât să ceri, cât să dai, fără să fie acceptate negocierile și compromisurile de niciun fel. Sau poate fi vorba de apărarea teritoriului și de faptul că alții și-ar putea însuși realizările tale. În toate aceste cazuri, procrastinarea este o modalitate care protejează de suferință și asigură conservarea energiei.

Nu pot singur/ă. Iar procrastinarea devine însoțitorul perfect. Fie că este vorba de un mod indirect de a cere ajutorul, sau chiar preluarea de altcineva a ceea ce amâni, de a sta confortabil în umbra altcuiva, de a obține înainte de orice acțiune validarea ideilor, acțiunilor, a modului în care trăiești, în acest caz, procrastinarea te apără de frica față de responsabilitatea propriilor decizii și de a fi pe propriile picioare.

Am timp. Și poate chiar ai, dacă este bine estimat, asumat și planificat. Dar dacă acest timp “etern”, un fel de am tot timpul din lume ca să fac ce vreau, când vreau și să fiu cine vreau este o iluzie a omnipotenței și a stăpânirii timpului și chiar a realității? Dacă este o negare a trecerii timpului, a faptului că el este finit, trece și uneori chiar nu mai poate fi recuperat.  Cum am auzit odată, timpul este singura resursă neregenerabilă.

Există un timp subiectiv, când facem lucruri plăcute timpul trece repede, chiar prea repede și, dimpotrivă, sunt momente când 5 minute par o eternitate. Percepția asupra timpului poate fi distorsionată de stările emoționale, de ceea ce ne captează atenția și interesul, de așteptări și de context. De aceea, suntem campioni la a sacrifica obiective pe termen lung pentru a obține satisfacție în prezent. Și, bineînțeles că este foarte tentant să credem că viitorul este undeva departe, aproape neimportant în comparație cu ce este acum și e reconfortant să credem că timpul este infinit. Este infinit? 

În concluzie, procrastinarea ascunde întotdeauna o frică. Poate este o teamă de eșec, poate de succes, de a fi vulnerabili, de consecințe, de intimitate și apropiere, de trecerea timpului, sau de a răni pe altcineva. În esență, frica de a fi noi înșine.  Procrastinarea ne oferă iluzia omnipotenței și a invincibilității. Care rămâne doar o iluzie, pentru că testul realității nu iartă pe nimeni. Ca să nu rămânem captivii procrastinării, e nevoie să fim dispuși să ne întoarcem lumea cu susul în jos, să ne schimbăm percepția despre viață, noi și ceilalți. Cu blândețe, onestitate, conștientizare și un pic de ajutor.

Gata? De mâine? Mai bine, de luni! Cu siguranță, poate! Oricum ar fi, astăzi reflectăm 😊

Te aștept și pe pagina mea de Facebook

Înscrie-te la următorul workshop despre Procrastinare

Frica și încrederea în sine

Când am făcut prima oară, în cadrul unui team building, rapel (coborâre cu coarda de pe o stâncă abruptă), în condiții de siguranță totală și însoțită de un cățărător profesionist, mi-a fost așa de frică, că tremuram toată. Pe la mijlocul traseului, m-am oprit și i-am spus acestuia că mi-e frică tare și că m-am blocat, pur și simplu nu mai pot face niciun pas mai departe. Tremuram și mintea îmi era în ceață. Aveam coardă și ham, era cineva lângă mine și, cu toate acestea, aveam un blocaj. Atunci alpinistul mi-a spus ceva ce țin minte și acum, la aproape 20 de ani distanță: “E ok să-ți fie frică, să știi că alpiniștii sunt cei mai fricoși oameni din lume.” Cu toată frica mea, am râs de ceea ce mi-a spus și, la indicațiile și cu asistența acestuia, am reușit să termin ce începusem.

Mult timp, am luat-o ca o glumă, spusă așa doar ca să detensioneze momentul și nu i-am dat atenție.  Dar, la un moment dat, m-am gândit, totuși, de ce a zis asta, poate că este pe jumătate glumă, pe jumătate adevăr? Expunerea la experiențe cu grad de risc ridicat, neobișnuite pentru majoritatea dintre noi, poate fi o supra-compensare a sentimentului de nesiguranță și, în mod paradoxal, un mod de contracarare a anxietății. Dar asta nu înseamnă că alpiniștii sunt fricoși, din contră, dau dovadă de un curaj nemaipomenit, dar cu siguranță au ocazia să trăiască această emoție din plin.

Evident, există și reversul, anxietatea ridicată ne poate face să fim extrem de prudenți până la a nu mai da curs unor oportunități, uneori chiar cu un grad mic de risc, din care am avea numai de câștigat. Sau măcar să încercăm. Poate am eșua, poate nu, dar cu siguranță am folosi experiența dobândită pentru a încerca din nou, pentru a testa realitatea și pentru a îmbunătăți strategiile folosite. Pentru că orice experiență ne învață ceva.

Validarea emoției

Revenind la rapelul mai sus-amintit și momentul de blocaj, alpinistul a făcut un lucru pe cât de simplu, pe atât de util. Mi-a validat emoția, frica. Nu a râs de ea, nu a minimizat-o, nu a încercat s-o inhibe. Din contra, empatia acestuia și conectarea sa cu mine l-au făcut să vadă de ce am nevoie în acel moment. Și a funcționat. Validarea acelei emoții profund umane mi-a permis, culmea, să scap de tensiune, să nu mă opun ei, s-o las să fie și s-o accept. Pentru că frica de a-ți fi frică e un dublu stres, foarte nociv. Apoi, un alt lucru pe care l-a făcut a fost să mă convingă să nu mă mai țin și sprijin de nimic, să stau doar în ham ca să mă asigur că nu se întâmplă nimic așa grav precum îmi imaginam.

Ce are acest lucru de a face cu încrederea în sine? Are foarte mult de-a face. Suntem tentați să credem că încrederea în sine este o stare internă care presupune lipsa emoțiilor, că o persoană încrezătoare nu simte frică, e toată numai îndrăzneală, zâmbet și atitudine. În realitate, nu este așa. Încrederea în sine presupune mai degrabă o bună gestionare a emoțiilor, o siguranță de sine care vine dintr-o capacitate de rezolvare a conflictelor interne și care rezultă dintr-o înțelegere realistă și cunoaștere a propriilor competențe, o bună capacitate de evaluare a riscului, abilități de rezolvare a problemelor și de depășire a momentelor dificile. Încrederea în sine este o parte curaj, o parte competențe și o doză sănătoasă de compasiune de sine. Bineînțeles, încrederea în sine e întărită de experiență.

Aveam eu experiență? Nu, era pentru prima oară când făceam așa ceva. Îmi cunoșteam abilitățile? Nu, nu avusesem ocazia să le testez. Știam cum să mă raportez la probleme care ar fi apărut pe traseu? Din nou, nu. Deci, mult prea multe necunoscute. Iar necunoscutul ne sperie. Încrederea în sine e o chestiune de echilibru, prea multă ne poate băga în bucluc și o dă în narcisism, prea puțină ne paralizează acțiunile.

Exemplul de mai sus este un caz, să-i zicem, aparte și nu are legătură neaparat cu provocările obișnuite ale vieții și l-am ales special pentru a ilustra o doză mare de frică și un moment de blocaj. Dar poate că este vorba de o nouă provocare, aplicarea la un job nou, un nou drum în viață, un discurs în fața unei audiențe sau construirea relațiilor personale și sociale.

Încrederea în sine înseamnă a acționa…în ciuda fricii

Avem convingerea că încrederea în sine este un sentiment, mă simt încrezător/oare, adică fără frică, știu sigur că voi reuși, nu am cum să pierd, dar a defini încrederea în acest termeni poate fi înșelător. Probabil că o mai bună raportare la aceasta ar fi intenția de a da curs celor dorite, în ciuda fricii și chiar dacă rezultatul este necunoscut (sigur, nu mă refer aici la situații extreme). Poate voi obține sau nu job-ul, poate voi avea sau nu succes în noua încercare sau cu acea prezentare, poate voi fi sau nu respins de cineva.

Atunci când vorbim despre lipsa de încredere în sine ne referim în primul rând la frica care vine odată cu nesiguranța pe care o presupune acea încercare, teama de nu pierde ceva, de a nu reuși, de a fi ridicol sau de a nu fi la înălțimea standardelor (perfecționism). Iar acestea ne fac să ezităm prea mult, să amânăm sau să evităm anumite încercări sau, atunci când le dăm curs, să ne supunem unui stres incredibil și să ne dăm cu stângul în dreptul, în baza unei profeții auto-împlinite: eu nu pot, voi eșua, nu sunt la înălțime.

Este posibil ca lipsa de încredere să vină de foarte de demult și consolidată pe parcurs, când validarea fricii și a vulnerabilității, încurajarea pentru a găsi soluții, orientarea pentru găsirea drumului propriu au fost înlocuite cu sarcasm, rigiditate, critică, standarde nerealiste, protecție exagerată sau preluarea sarcinilor de către alții care “puteau”. De cele mai multe ori, cu cele mai bune intenții. Poate anumite experiențe ne-au marcat prea tare. Acest lucru se poate schimba, nu ne naștem cu încredere în sine, aceasta se învață, se dezvoltă și, din când în când ne va fi pusă la încercare.

Frica este o emoție normală, nici negativă, nici pozitivă și fără ea nu am supraviețui. Ea ne indică un potențial pericol, doar că uneori acest pericol este mult supra dimensionat (ca în cazul rapelului făcut în condiții de siguranță), interpretat greșit, privim eșecul în mod fatalist și credem că ne definește, sau nu suntem pregătiți pentru a-i face față.

De multe ori, soluțiile există, abilitățile există, chiar și experiența există, dar modul în care sunt privite este defectuos. Alteori este nevoie să le dezvoltăm și să ne asumăm efortul pentru a obține ce dorim. În acest sens, avem nevoie să ne uităm din nou la ele, să fie reanalizate și restructurate, pentru a le integra sănătos și a menține frica la un nivel optim, care să nu ne paralizeze.

Cum să ai încredere în sine

Forța psihică, echilibrul emoțional și imunitatea

Acum nici o lună viața noastră arăta altfel. Ne adaptăm din mers unei realități care a venit peste noi cu o forță copleșitoare.  Mai presus de pericolele economice, importante și deloc de neglijat, este amenințată însăși viața. A noastră și a celor dragi. Este o chestiune de supraviețuire. Pentru cei mai mulți dintre noi, stilul de viață s-a schimbat, ne raportăm diferit unii la alții, suntem împreună, dar separat și, cu siguranță, starea de spirit a fost afectată.

Trăim emoții intense, frică, angoasă, deznădejde, frustrare și un sentiment de neputință. În aceste condiții, cum ne menținem echilibrul emoțional, cum facem față anxietății și cum ne găsim resursele pentru a fi funcționali? Reziliența este capacitatea noastră de a depăși momente grele, traumatice, forța psihică de a face față emoțiilor și gândurilor care însoțesc astfel de evenimente.

În continuare sunt prezentate câteva modalități care ne vor ajuta să ne menținem echilibrul, să ne regăsim optimismul și să ne păstrăm speranța:

Controlul gândurilor

  • Conștientizarea gândurilor negative și fataliste. În realitate, nu incertitudinea ne face anxioși, ci certitudinea că acel lucru rău se va întâmpla. Frica este normală și ne ajută să ne luăm măsurile necesare pentru a avea grijă de noi și ceilalți. Important este s-o menținem în limite rezonabile pentru a putea gestiona realitatea și a funcționa. Așa cum e posibil ca ceva rău să se întâmple, tot așa este posibil să nu se întâmple sau consecințele să nu fie dramatice. În realitate, nu știm dacă se vor adeveri aceste gânduri și este bine să ne amintim acest lucru atunci când ne copleșesc. Stresul scade imunitatea și, pe cât posibil, este bine să nu-l alimentăm inutil.
  • Limitarea și contra-balansarea știrilor negative cu știri pozitive. Știrile pozitive există și sunt numeroase, spre exemplu, cazuri de succes, soluții financiare sau profesionale, exemple de persoane peste 100 de ani care au depășit boala sau statistici încurajatoare.  Așa cum negarea realității nu ne ajută, deoarece nu putem rezolva problema sau nu putem lua măsuri pentru a ne proteja, tot așa o concentrare excesivă pe știrile negative care circulă din plin zilele acestea nu face decât să sporească anxietatea.   
  • Adoptarea unei mentalități inovatoare și orientată spre soluții, continuarea proiectelor personale și profesionale și dezvoltarea lor într-o formă nouă și creativă adaptată actualelor condiții. Situația este temporară, chiar dacă provocările sunt foarte mari. Pentru multe dintre scenarii, există soluții. Este posibil ca acum, forțați de situație, să vedem lucrurile dintr-o altă perspectivă, care să dea acestor proiecte un suflu nou, îmbunătățit, la care în condiții normale nu ne-am fi gândit. Multe invenții și inovații s-au născut din nevoie, din condiții precare și poate soluțiile găsite acum ne vor duce cu un pas înainte pe scara evoluției și ne vor face mândri de noi, de capacitățile noastre creative și adaptative.

Activități regulate & exerciții fizice pentru întărirea imunității

  • Stabilirea unei rutine zilnice de lucru și de relaxare/ recreare. Dacă lucrăm acasă, pe cât posibil este bine să respectăm un orar, să urmărim rezultatele și sa luăm pauze.  Atenție la comunicarea si activitățile online, deși esențiale, pot fi și obositoare și este nevoie de o filtrare și dozare cu grijă. De asemenea, în această perioadă, este bine să includem în programul nostru activități care ne fac plăcere, pe care poate le-am amânat de atâtea ori din lipsă de timp. Poate fi momentul pentru dezvoltarea unor abilități, învățarea unei limbi străine, participarea la un curs online, bucuria unui dans în casă. Rutina ne dă un sentiment de control și de previzibil, care ne ajută subtil să avem mai multă încredere în viitor și diminuează sentimentul de neputință.
  • Întărirea imunității prin adoptarea unui program regulat de exerciții fizice. Activitățile fizice ne dau un tonus mai bun, ne ajută să ne eliberăm mintea de gânduri negative, să ne păstrăm optimismul și să gestionăm mai eficient provocările zilnice.  Este demonstrat că un psihic puternic este strâns legat de o imunitate ridicată.  Chiar si 15 minute pe zi de yoga, pilates, flotări, genoflexiuni contează. Seara câteva minute de dans reduc tensiunea, ne amintesc de bucuriile vieții și ne pregătesc pentru somn.

Conectare, implicare și recunoștință

  • Conectarea cu cei dragi, prietenii, cunoștințele. Întotdeauna împreună am fost mai puternici, am putut face față adversităților și ne-am simțit mai protejați. De asemenea, cu cei apropiați putem vorbi despre vulnerabilitățile noastre, temerile firești și ne putem sprijini reciproc. Pe lângă sentimentul de comunitate, o vorbă bună pe care o primim sau o oferim, realizarea unor activități împreună ajută și la crearea unei rutine. Putem să exersăm o limbă străină împreună, să povestim un film, să realizăm un program comun de exerciții fizice, să vorbim despre ce am citit acum câteva ore, să stăm la o șuetă la cafeaua de dimineață.
  • Altruismul și solidaritatea, atât cât poate fiecare, creează sentimentul că avem o contribuție pozitivă în aceasta situație, că suntem de folos altora și oferă recompense emoționale foarte mari. Pe lângă cultivarea unui caracter frumos și benefic social, atunci când suntem altruiști, avem și beneficii chimice care îmbunătățesc starea psihică și ajută la creșterea imunității. Când suntem altruiști se secretă oxitocina, hormonul atașamentului și iubirii. Cu cât nivelul de oxitocină este mai mare, cu atât crește și nivelul serotoninei, hormonul fericirii, și dopaminei, hormonul plăcerii.  Practic, cu un nivel crescut al acestor hormoni, starea noastră emoțională are doar de câștigat.
  • Exprimarea recunoștinței contribuie la creșterea încrederii în viață, în ceilalți, în forțele noastre și ne ajută să depășim sentimentul de neputință. La finalul fiecărei zile, enumerarea pe o foaie de hârtie a trei lucruri oricât de mici (o vorbă bună pe care ne-a spus-o cineva, o melodie care ne-a înveselit, sănătatea de care ne bucurăm în acest moment, zâmbetul cuiva drag etc) pentru care suntem recunoscători ne ajută să punem lucrurile în perspectivă și este incredibil cât de mult acest simplu obicei, realizat în mod repetat, ne va ajuta să ne bucurăm de ce avem în acest moment, de cei din jur și ne va crește optimismul și buna dispoziție.

Și nu în ultimul rând, să nu uităm că sunt zile și zile. Este în regulă să ne temem și nu avem cum să evităm stresul în totalitate. În același timp, dacă astăzi ne este mai greu, este foarte posibil ca mâine să vedem lucrurile într-o lumină mai optimistă.

Lucratul acasă și cum evităm pericolul demotivării

Trucuri de automotivare când lucrăm acasă

Zilele acestea se vorbește mult despre lucratul de acasă, unii sunt încântați, alții dimpotrivă. Vrem, nu vrem, mulți dintre noi suntem nevoiți să ne adaptăm acestui stil de muncă. Deși mai jos sunt și câteva recomandări legate de interacțiuni în afara casei, acestea nu se potrivesc pentru vremurile actuale, ci pentru cele normale, care vor reveni.

………………………………………………………………….

Pe la începuturile mele în munca de birou, când abia se auzise de freelancing sau lucrat de acasă, am fost implicată într-un proiect de relocare a companiei. În echipa pe care o coordonam era un designer de interior care lucra pe cont propriu și într-o zi, venind la biroul nostru, mi-a zis ca de-abia aștepta să se întâlnească cu noi și să iasă din casă. Neînțelegând ce o bucura de fapt, i-am mărturisit că pentru mine e un vis să pot lucra de acasă, ce n-aș da să am și eu norocul ăsta. Mi-a răspuns că ea ar fi bucuroasă să facem schimb, că lucrul de acasă nu este chiar așa raiul pe pământ cum cred eu. Nu am înțeles. După ani, am avut și eu perioade când am lucrat acasă sau combinat cu munca la birou. Și am înțeles.

Lucratul acasă poate funcționa destul de bine la început, bucuria de a avea flexibilitatea să-ți organizezi timpul și activitățile așa cum îți dorești și faptul că nu dai socoteală pentru asta, că poți să-ți permiți pauze fără niciun fel de vinovăție, să începi sau să termini ziua de lucru așa cum hotărăști și să te bucuri de libertatea pe care ți-o oferă acest stil de lucru sunt suficient de puternice ca să îți dea motivație și energie. Însă, fără grijă și o disciplină a muncii, motivația și energia de început slăbesc în timp și încep să fie resimțite și inconvenientele lucratului acasă.

Unul dintre riscurile de care e bine să fim conștienți atunci când lucrăm acasă este procrastinarea, de a lăsa pe mai târziu, de a ne lăsa distrași de activități neimportante sau care nu sunt prioritare, pentru că sunt la îndemână si pentru că ne permitem acest lux. Alte riscuri care pot aparea sunt scăderea energiei, pentru că nu este dozată eficient, o organizare deficitară, tendința de a te suprasolicita cu prea multe proiecte (dacă lucrezi pe cont propriu), precum și o apatie datorată lipsei interacțiunilor sociale, a comunicării față în față și a feedback-ului rapid pe care îl ai într-o echipă, ceea ce în timp duce la o lipsă de motivație. Pentru că a lucra de acasă este despre auto-motivare și auto-disciplină.

Desigur, nu suntem toți la fel și nu cred în rețete valabile pentru toată lumea, cu toate acestea, atât din experiența mea, cât și a altora, cred că sunt câteva aspecte care pot oferi câteva direcții pentru a face față provocărilor lucratului de acasă, a păstra energia și a rămâne motivați.

STABILESTE UN PROGRAM DE LUCRU

Alocă un timp de lucru zilnic de ca și cum ai fi la birou, un interval orar, un program pe care îl dedici activităților pe care le ai de realizat și pe care să îl respecți în mare măsură în ciuda tentațiilor care apar. Desigur, dacă tot ai flexibilitatea de timp pe care ți-ai dorit-o, din când în când poate îți permiți mici abateri, dar atenție să nu se transforme în obicei.

Când lucrezi acasă și nu dai socoteala altcuiva pentru cum petreci timpul, există pericolul să procrastinezi, să eviți acele etape neplăcute inerente oricărei activități, precum efortul necesar, luarea sau asumarea deciziilor mai dificile (fără sa te poți consulta cu cineva), și să le lași pe mai târziu. Acasă ne fură mult mai ușor peisajul și ne lăsăm distrași de acesta ca mecanism de apărare împotriva anxietății sau frustrării provocate de efort, decizii, incertitudinea procesului, sau chiar a rezultatului. Un program regulat ajută la crearea unei discipline de lucru și la urmărirea progresului cu mai mare ușurință, precum și la auto-responsabilizare.

INCEPE ZIUA CU O ACTIVITATE CARE PRESUPUNE ENERGIZARE FIZICA

Lucratul acasă înseamnă mai puțină mișcare, fapt care nu face bine pe termen lung la sănătate, dar care are efecte în timp și asupra motivației. Exercițiile de înviorare te vor pune într-o stare de acțiune, spre exemplu 10-15 minute de yoga, un jogging scurt în jurul blocului sau orice altceva care înseamnă activitate fizică te vor energiza și îți vor da un tonus potrivit unei noi zile de lucru.

PLANIFICA, STABILESTE OBIECTIVE ȘI AI RESPECT PENTRU TIMPUL TAU

Când lucrezi acasă și îți faci propriul program, există riscul să nu îți planifici activitățile eficient, să pară că ai timp să le faci pe toate, să dai curs diverselor solicitări care nu au legătură cu munca ta, să le rotești în funcție de ce mai apare, să le înghesui și să pierzi controlul. Munca de acasă nu înseamnă timp nelimitat și e bine să fie un echilibru între timpul alocat lucrului, alte activități/ responsabilități la fel de importante din viața ta și relaxare. Ține cont de faptul că resursele de energie, precum și timpul (singura resursă neregenerabilă) sunt limitate.  

La sfârșitul zilei de lucru, stabilește-ți obiectivele și activitățile pentru ziua următoare, precum și timpul estimat pe care îl vei aloca pentru fiecare.  Pentru 15-20 minute, gândește-te ce presupune fiecare sarcină, trece în revistă părțile plăcute și mai puțin plăcute pentru realizarea acesteia, rezultatele așteptate și ce înseamnă ele pentru tine, scopul final.

Reflectează la contribuția pe care o aduci având această realizare, spre exemplu, poate are un impact social sau asupra unei companii și imaginează-ți cum te vei simți atunci când sarcina e îndeplinită.  Aceste mici trucuri te ajută să fii conștient de efortul necesar, fără de care nu se poate pentru realizarea acestei sarcini, dar și de satisfacția rezultatului, astfel crește motivația și disconfortul e mai ușor de suportat.

BUCURA-TE DE PROGRES SI OFERA-TI O RECOMPENSA

Împarte obiectivele mari în obiective mai mici, felicită-te și oferă-ți o recompensă la finalizarea fiecaruia. O parte importantă în motivarea proprie este sentimentul că progresezi și că ai reușite pe parcurs. Rezultatele pozitive ne fac să continuăm. Recompensa poate fi orice care îți face plăcere, o înghețată, o bucățică de ciocolată, însoțită de o vorbă bună de felicitare, un smiley face desenat pe agendă, un filmuleț pe youtube, o plimbare de 15 minute.

Pauzele, de asemenea, sunt importante și un prilej de reîncărcare, și este bine să fie regulate și să nu fie ignorate. Spre exemplu, la fiecare oră, ia o pauză de 10-15 minute sau aplică tehnica Pomodoro, o metodă de gestionare a timpului, care spune ca la fiecare 25 de minute să iei o pauză de câteva minute.

INTERACTIONEAZA CU ALTI OAMENI

Pe cât posibil, din când în când, stabilește întâlniri, ieșiri la masă cu oameni care au un program similar, cu care poți să schimbi impresii sau participă la programe și evenimente unde poți întâlni persoane cu care ai interese comune. Suntem ființe sociale și nevoia de a fi în contact cu ceilalți este firească, iar lucratul acasă înseamnă o oarecare izolare, care în timp poate fi nesănătoasă atât la nivel personal, dar și profesional, prin limitarea orizontului. 

Construiește o rețea de oameni cu care poți să comunici în timpul zilei, să schimbi impresii și să te consulți, chiar dacă sporadic. Rețelele sociale ajută, iar folosite cu măsură pentru divertisment și în scop util, reprezintă un mijloc de informare, conectare, interacțiune și comunicare.

DIVERSIFICA AMBIENTUL

Deși lucratul acasă are avantajele sale și economisește timpul alocat deplasării sau cel dedicat interacțiunilor, nevoia de diversificare și de ieșire din rutină este firească. Combină lucratul de acasă cu alte locuri și, din fericire, nu ducem lipsă de locuri pe care freelancerii le găsesc confortabile și pe care le frecventează regulat. Spre exemplu, stabilește o zi sau două pe săptămână să mergi în astfel de locuri. De asemenea, din când în cînd vino cu ceva nou, fă o schimbare în propriul spațiu de lucru, spre exemplu, o floare, un miros nou, un tablou nou, un obiect de mobilier, pentru a împrospăta atmosfera.

IN FINAL, PROFITA DE AVANTAJELE LUCRATULUI DE ACASA

A lucra acasă îți oferă avantaje pe care cel mai probabil nu le ai la birou și pentru a păstra motivația e bine să nu uiti acest lucru și să profiți de ele. Îți poți permite să aloci un timp pentru a citi și învăța ceva nou, să participi la un curs online, să te bucuri de soare în parc, să îți iei o jumatate de zi liberă, să mergi la un film în mijlocul zilei. Din experiență, dacă alegi să mergi la film în mijlocul zilei, să ții cont că asta înseamnă sfârșitul zilei de lucru, odată ce ai ajuns acasă e puțin probabil să mai deschizi laptop-ul. Prin urmare, cu măsură, dar musai încercat din când în când!  😊

Dacă ți-a plăcut acest articol, te rog apreciază pagina mea de facebook unde poți să vezi cele mai recente evenimente și noutăți.

Insomniacii

Insomniacii, triunghiul lui Karpman sau, pur şi simplu, viaţa?

Insomniacii este unul dintre spectacolele mele preferate, care se joacă la Teatrul de Artă București. Se joacă de ani buni, în ultima vreme cu casa închisă, iar pe 23 iunie este ultima reprezentație din această stagiune. Pentru unii este o comedie la care sigur râzi în hotote şi care pare absură. Adică așa suntem noi? Poate că unii da, poate că într-o oarecare măsură, majoritatea. Importantă e măsura.

Insomniacii este un spectacol despre noi şi despre relaţiile dintre noi și propun mai departe o abordare dintr-o perspectiva psihologică.

Este povestea a trei oameni, care se întâlnesc, s-ar putea zice întâmplător, dar la fel de bine deloc întâmplător. Că așa e în viață, nimic nu e întâmplător. Trei tipologii, trei caractere diferite, care nu fac altceva decât să-și întrețină împreună și unul altuia neputința. După ce am revăzut spectacolul a nu știu câta oară, m-am gândit la triunghiul dramatic al lui Karpman, care ilustrează dinamicile nesănătoase în relații. În relațiile toxice, evident. În triunghiul lui Karpman, avem trei roluri, iar cele trei personaje din Insomniacii par potrivite pentru fiecare: Salvator, Victima și Persecutor. Victima nu este o victima reală, cum ar fi victimele holocaustului sau victima unui abuz, ci acelea, știți voi care…de care nu ne place să fim.

…………

Salvatorul, interpretat absolut adorabil de George Constantinescu, este mereu singur și dispus să facă orice pentru a evita asta, astfel că devine excesiv de săritor, chiar băgăreț de-a dreptul. Face clătite vecinilor cu noaptea-n cap, le mută mobila fără să i se fi cerut, e mereu la dispoziţia lor. Este fâşneț şi are energie. Planul lui de viață sunt ceilalți. Uneori chiar face bine cu forța. Are convingerea că ceilalți nu se pot descurca fără el. Și e dezamăgit că cei pe care îi ajută nu îi sunt recunoscători. Este naiv, ușor de exploatat și manipulat. Dar este un om bun, prea bun chiar, care se sacrifică pentru alții și care probabil așa a învățat să obțină atenție și companie. Făcând bine și sacrificându-se. Important e pentru el ca ceilalți să fie, nu să facă, nu să ii ofere ceva, ca într-o relație normală. El e cel care face.

Victima, interpretată savuros de nebuneşte de Liviu Cheloiu, pare din alt film. Nu face mare lucru și pare că tocmai a venit de la spitalul de nebuni. Realitatea e de neacceptat (prea grea?) pentru el, nu se adaptează și astfel fabrică el una, populată de extratereștri. El e singurul care deține secretul universal, dar nu știe prea multe despre realitatea imediată. Si compensează prin povești SF. Salvatorul, cucerit de povestea victimei (el neavând una proprie), dar mai ales de simpla lui prezență, ajunge destul de repede sub controlul ei. Victima are nevoie de un ajutor, iar Salvatorul devine ACELA. Profită de naivitatea şi vulnerabilitatea Salvatorului și îl manipulează subtil. În contrast cu energia Salvatorului vine pasivitatea Victimei. Stă pe bancă și contemplează.

Persecutorul, poate mai puțin conturat din perspectiva triunghiului, interpretat de versatilul Marin Grigore, face deliciul publicului prin paradoxul pe care îl creează. Este cel mai supărat pe viață, povestea lui este delirantă, soția lui fuge cu bunicul, care de fapt este tatăl, iar bunica…o să vedeți….în familia lui toată lumea fuge și se iubește cu toată lumea. Iar el nu mai poate așa, așa ceva nu se face. Și vrea să-și ia viața. E supărat pe toată lumea și se supără pe ceilalți doi care nu sunt de acord cu el, până la a-i amenința cu pistolul. E genul care face iureș. In viața reală, e genul cu principii, dar care la rândul său nu prea le respectă. E rigid, critic și nu-și găsește liniștea, pentru că …pe ce se bazează de fapt? Care e regula jocului?

………..

Cei trei se întâlnesc, se înțeleg în neputința lor și se acceptă unul pe altul. Trei destine, trei oameni singuri care nu găsesc răspunsul vieții, de aceea toți cei trei devin victimele propriilor neputinete și obiceiuri nesănătoase. Despre triunghi sunt multe de zis, dinamica e complicată și tipologiile la fel. Spectacolul este de fapt despre viață, despre noi, despre părți din noi, care pot să escaladeze în relaţii nesănătoase şi comportamente disfuncționale.

Un spectacol de văzut! Cu foarte mult sens. În plus, este o comedie la care se râde mult, foarte mult. Si care poate ne pune puţin şi pe gânduri.

Joker

Joker, un film despre care mulți au scris de bine, impresionați de povestea care se înscrie într-un curent de conștientizare sau mai bine zis, careia i-a venit vremea sa fie mai bine înțeleasă. Este povestea complexă a sentimentului de inadecvare. Inadecvarea care vine de foarte demult, când resursele unui copil care, doar cu afecțiune și înțelegere se poate dezvolta sănătos, sunt insuficiente pentru a face față unui start halucinant şi egocentrismului unei mame narcisice care nu poate oferi, pentru că viața este despre ea, dramele și neajunsurile ei. Inadecvare care e întărită apoi de societate.

Joker este despre un om între oameni, care crește fără identitate, care nu a fost ascultat, nu a fost înțeles, a fost neglijat, abandonat, a cunoscut abuzul fizic de mult prea mic și care devine părinte în relația cu propria sa mamă. Este despre cei care au înlocuit joaca cu responsabilitatea mult prea timpurie, care au învățat să facă pe plac pentru a fi acceptați şi pentru ca ceilalți să fie bine și, prin urmare, care se ascund şi maschează o durere enormă și emoții greu de suportat cu un râs incontrolabil. Marca filmului este râsul acela forțat, un râs-plâns, pentru care Joaquin Pheonix merită, după părerea mea, Oscarul, este râsul care oferă scăpare din multe situații, de frică, rușine, de penibil, de emoții dureroase. Este râsul multora care, pentru că nu pot să plângă, râd. Este un râs colectiv.

Un Joker fără simțul umorului, ridiculizat pentru acest fapt, pentru fix menirea lui. O societate care râde de el, îl umileşte, îl repede și nu-i oferă sprijinul. Prea dureros. O societate care are măsurătorile ei. O societate insensibilă la sensibilitate!

Controlul emoțiilor, al furiei şi al unei minți traumatizate si fragile e mult prea greu şi orice act vindicativ devine justificat. Si văd filmul ca pe o ocazie pentru noi toți de a contempla la propria inadecvare, prin înțelegerea propriei sensibilități, precum şi a valorii şi măsurii proprii date doar de umanitatea din noi şi înțelegerea sensibilitații celor din jur.

AD ASTRA

Ad Astra este un film despre căutările imposibile ale unor suflete prea rănite ca să mai găsească sensul în existența imediată și care își găsesc refugiul în lumile îndepărtate. Ideale? Este poate căutarea unor promisiuni mai bune decât aici. Este un film despre însingurare și înstrăinare, rigiditate, absență din propria existență, deconectare de sine și ceilalți, pentru că cei apropiați în loc de iubire și apropiere au ales distanța și renunțarea la cei dragi. Probabil pentru că ei la rândul lor au fost mult prea răniți pentru a mai putea oferi.

Ad Astra este un film despre călătoria dureroasă, dar necesară, a regăsirii de sine și a acceptării, dar și renunțării la trecut. Pacea cu trecutul, pentru a lăsa prezentul să se manifeste. Și este un film cu happy end Răspunsul este doar la o aruncătura de băț, sub ochii noștri, în lucrurile simple, dar mai ales în deschiderea către lume și conectare. Răspunsul este împreună. Un film de văzut.

Phantom Thread

28070604_10215748325965948_8573184405999097678_o

Phantom Thread este un film profund despre foarte multe lucruri, dar în primul rând, despre îmbrățișarea vulnerabilității. Este, de asemenea, un film despre perfecționism și control, relații, egocentrism și teama de respingere. Este vorba despre lucrul conștient în doi, despre iubirea și înțelegerea care pot vindeca (cu un pret mare! în cazul de față, în schimbul unei identități) suflete chinuite care au fost închise cu foarte mult timp în urmă, în copilarie, când în loc de iubirea maternă au primit răceală și standarde înalte.

Fanthom Thread este povestea multor oameni care în adâncul sufletului sunt încă în căutarea acelei iubiri și acceptări. Cred că, în final, este un film despre înțelegerea noastră. Actorii principali sunt superbi, iar Daniel Day Lewis, pe care il admir pentru modestia sa, recunostința față de colegi și soția sa, pentru generozitatea de a împărti premiile cu actorii nominalizați, face un rol absolut emoționant.