Reprezentativ

Ești unde îți dorești să fii?

Timp de citire = 8 minute

O floare care nu înfloreşte are ceva trist. Nu îşi împlineşte fix menirea ei. Câtă bucurie însă atunci când e pe cale să înflorească, cât suspans în pregătire, înmugurire şi apoi momentul culminant când frumuseţea se răspândeşte împrejur.

Unul dintre momentele din adolescenţa mea pe care mi le amintesc cu plăcere era acela când superbul crin roşu îşi facea apariţia în fiecare iarnă / primăvară, mugurii creşteau, se alungeau, iar ziua în care prima floare se deschidea uşor avea o încărcătură aparte. Discreţia roşului din interior care se întrezărea, încă amestecat cu verde, avea să se desăvârşească într-o explozie roşie care ne bucura sufletul.  După ce ne impresiona prin firescul său, cu umilinţă şi împlinire, crinul avea nevoie de o perioadă de repaus pentru a înflori și anul următor.

Ți se întâmplă să ai impresia ca nu ești acolo unde ai vrea să fii, dar mai ales unde meriți să fii?  În carieră, în viața personală, în general, în viața ta? Că poți mai mult, că vrei mai mult, dar dintr-un motiv sau altul, lucrurile nu se leagă și oportunitățile se evaporă înainte de a le da curs? Dintr-o inerție cu care te-ai obișnuit viața merge înainte, dar nu așa cum ți-ai dori. Pe scurt, să ți se pară că ești sub potențialul tău ca o floare care nu înflorește?

Probabil ai identificat câteva zone în care ai putea să faci schimbări, să-ți îmbunătățești abilitățile și să evoluezi.  Poate ai nevoie de mai multă încredere în tine, să riști mai mult, să îți iei inima în dinți și să ai curajul sa susții prezentarea care poate te-ar propulsa în carieră, să ceri o mărire de salariu, să cauți alt job, să începi o afacere pe cont propriu sau să o iei de la capăt. Poate în relații este nevoie să fii mai îndrăzneț sau să comunici mai asertiv, să zici NU atunci când limitele îți sunt încălcate sau când ți se cere prea mult. Sau poate chiar nu știi de unde s-o apuci.

Ai citit multe articole de dezvoltare personală, despre cum să ai încrederea în tine, cum să ieși din zona de confort și să îţi spui afirmaţii şi încurajări, pe moment ai o stare de bine și capătă sens, dar o doua zi parcă totul se evaporă, revii la realitatea atât de familiară și amâni până la următorul articol.

Din lucrul cu mine însămi, dar și cu alți oameni, am observat că sunt câteva direcții în care e bine să ne uităm atunci când ne dorim să evoluăm și să ne atingem potențialul. Prima și cea mai importantă este să o luăm ușor, cu răbdare și blândețe față de noi înșine. Schimbarea ia timp. În același timp, este necesar să ne uităm la noi cu luciditate, să identificăm convingerile și obiceiurile pe care le-am adoptat demult, când poate ne erau folositoare sau poate doar pentru că așa ne-am obișnuit, dar acum nu ne mai sunt de folos.

Conștientizarea este primul pas, dar este doar primul. Evoluția presupune, pe lângă revelații și cunoaștere de sine, schimbări mici și mari, motivație și perseverență. Și da, încredere că este posibil să realizezi ce ți-ai propus, și, în mod paradoxal, că poți să îți asumi eșecul, să te obișnuiești cu a pierde și să o iei de la capăt.

Încrederea în sine şi gestionarea eşecului

Într-o întâlnire cu studenții de la Oxford, bătrânul și versatul om de afaceri Warren Buffett este întrebat ce ar face dacă afacerile sale nu ar mai merge și ar pierde tot. Râzând, răspunde relaxat că nu ar fi nicio tragedie, așa cum a făcut afaceri și bani până acum, așa ar putea și de acum încolo și ar avea încredere că, dacă ar lua-o de la capăt, ar ști ce să facă pentru a avea succes. Probabil nu s-ar mai plimba cu avionul privat pentru o vreme, dar cu siguranță ar putea să înceapă și să reușească din nou.

Ce este așa de extraordinar în răspunsul lui Warren Buffet? Faptul că are încredere în abilitățile sale, exersate și testate cu succes până în prezent, nu îi este teamă de eșec şi i se pare chiar o provocare s-o ia de la capăt. Pentru că încrederea în sine înseamnă a renunța la un perfecționism dătător de anxietate, care nu face casă bună cu greșeala și cu îmbrățișarea eșecului ca sursă de creștere. Pentru că eșecul se întâmplă, oricât am dori să-l evităm.

Desigur, asta nu înseamnă s-o ținem din eșec în eșec, de aceea este bine să ne calibrăm  așteptările, să ne cunoaștem punctele tari, dar și pe cele slabe, să ne stabilim obiective realiste și acțiuni concrete pentru a le îndeplini, pentru a maximiza succesul și minimiza riscurile. Fără a ne asuma riscuri, care prin definiție, înseamnă o posibilitate de eșec, fără a învăța din greșeli, este aproape imposibil să avem succes.

Neîncrederea în sine vine de multe ori și din dorința de a nu fi respinși, de a nu dezamăgi, de a nu ne face de râs, de a nu fi ridicoli în cazul în care se întâmplă să nu fie așa cum ne-am așteptat sau cum s-au așteptat ceilalți. De multe ori, avem așteptări nerealiste de la noi și de la cei din jur. Este Warren Buffett preocupat de ce spun ceilalți în cazul în care pierde tot? Pare că nu. Pentru că știe că succesul său nu a fost întâmplător.

De câte ori nu v-ați putut bucura cu adevărat în adâncul sufletul vostru pentru o reușită, uneori chiar mică, pentru că vi s-a părut că nu o meritați, că ea se datorează mai mult întâmplării decât propriilor forțe? În psihologie, se numește sindromul impostorului și cei care suferă de acesta consideră că reușitele nu sunt pe drept meritate și nu au o contribuție reală la obținerea lor.

De ce se întâmplă acest lucru? Tendința spre perfecționism, teama de eșec sau minimizarea reușitelor (eh, nu a fost mare lucru!) joacă un rol important pentru cei care suferă de sindromul impostorului și conduc la anxietate, încredere în sine mică și chiar depresie. Și, prin urmare, ne împiedică să explorăm potențiale oportunități și manifestarea autentică și cu sens în viață.  

Mentalitatea de învingător

Alex Honnold este un tânăr cățărător, care are la activ multe realizări, cea mai notorie fiind escaladarea unui munte de 914 metri fără coardă. Da, făra cordă, iar acest, dacă putem să-i spunem, sport se numeste cățărare “free solo”.  Care au fost ingredientele reușitei lui? În primul rând, un obiectiv, acela de escalada fără coardă acest munte. Apoi, foarte multă muncă și perseverență, s-a pregătit 3 ani, timp în care, deși au fost momente dificile, nu s-a descurajat în fața greutăților și, pentru că un pas greșit l-ar fi costat viața, nu a lăsat nimic la voia întâmplării.

Alex Hannold acordă un rol foarte mare vizualizării reușitelor în etapa de pregătire. Vizualizarea traseului în detaliu, a fiecărei mișcări pe care o face sau o va face, postura corpului și a modului în care va reuși să se cațăre mai sus și tot mai sus a fost parte consistentă în antrenamentul său. Îndoiala este precursorul fricii, iar el nu-și permitea ca, în momente de maximă tensiune, ezitarea să ia locul preciziei și a siguranței de sine.

Sigur, cel mai probabil, cei mai mulți dintre noi nu ne dorim astfel de performanțe pentru care, în afară de o pregătire acerbă, este nevoie de calități fizice deosebite. Nu ne dorim să fim nici ca Alex Hannold, probabil nici ca Warren Buffett, dar ne putem inspira din aceste exemple pentru a ne cunoaște pe noi mai bine și a înțelege ce este necesar pentru a avea o mentalitate de învingător.

Mentalitatea de învingător ne va învăța că înainte de o reușită sunt multe încercări și eșecuri, care ne vor pregăti să fim mai puternici, și care, de multe ori, ne oferă povești de care ne vom aminti probabil cu plăcere mai târziu.

Poate cea mai importantă calitate a unei mentalități de învingător este nerenunțarea. Îmi amintesc că acum mulți ani, la finalul unui eveniment urmat de o sesiune de autografe, am rugat autorul să îmi scrie ca dedicație cel mai important sfat pe care l-ar da cuiva. După un moment de gândire, acesta a fost: “Never give up”. Da, ok, am fost puțin dezamăgită, aveam nevoie de ceva mai palpabil, fă aia sau ailaltă, dar între timp în viața mea s-au întâmplat multe și cred ca este unul dintre cele mai bune sfaturi pe care le-am primit vreodată.

Never give up!

Dacă ți-a plăcut acest articol, te rog apreciază pagina mea de facebook unde poți să vezi cele mai recente noutăți.

………………………..

Îți dorești să-ți atingi potențialul? Te aștept la o serie de 4 ateliere interactive care vor oferi momente “aha” și revelații despre tine, precum și instrumente care te vor ajuta să fii încrezător în puterile tale și să gestionezi momentele dificile, pentru a-ți da voie să înflorești.

Gene, mediu, biologie?

Toate și mai mult decât atât.

Interacțiunea complexă dintre biologie, experiențele de viață și contextul social modelează modul în care o persoană își reglează emoțiile, își construiește relațiile și își formează identitatea.

Într-un proces de evaluare psihologică sau de lucru terapeutic, mai multe elemente sunt luate în considerare esențiale pentru dezvoltarea personalității copilului: interacțiunea dintre gene și mediu, temperamentul, istoricul de atașament, cultura din care individul face parte și, nu în ultimul rând, partea corporală (boli, deficiențe).

🟡 Modul în care mediul și genele se întâlnesc pot face diferența – Nu doar că anumite predispoziții genetice pot crește vulnerabilitatea într-un mediu dificil, dar există și situații în care aceste predispoziții pot fi amortizate de calitatea relațiilor sau de un context stabil. Așa se explică de ce mediul sau o traumă nu produc automat aceleași efecte la toată lumea.

🟡 Temperamentul (înnăscut) – diferențele timpurii în reactivitate emoțională, nivel de activare și căutarea de noutate influențează felul în care copilul percepe și răspunde la mediu, dar și modul în care mediul răspunde la copil, ceea ce poate amplifica sau diminua anumite tendințe.

🟡 Funcționarea neurocognitivă – limbajul, atenția, memoria și funcționarea executivă (voința, planificarea acțiunii orientată spre scop și performanța eficientă) evoluează în paralel cu dezvoltarea emoțională și relațională și sunt profund interconectate. Efectele asupra personalității și imaginii de sine sunt multiple și complexe, iar dificultățile în această zonă au fost asociate cu un risc crescut de psihopatologie în diverse categorii diagnostice (probleme afective, de atenție/impulsivitate, tulburări legate de consumul de substanțe).

🟡 Atașamentul – adică felul în care copilul învață, prin relația cu părinții, dacă lumea este un loc sigur sau imprevizibil. Tiparele de atașament nesigur sunt asociate, de regulă, cu niveluri mai ridicate de anxietate, dependență sau cu tendința de a se baza excesiv pe sine, ostilitate și neîncredere în ceilalți. Se consideră că aceste tipare reflectă experiența unor relații cu persoane de îngrijire percepute ca insuficient de acordate, sensibile sau disponibile din punct de vedere emoțional.

🟡 Cultura definește în mod diferit ce este „normal” în comportamentul unui copil. Aceeași reacție poate fi văzută ca problemă într-un context și ca firească în altul, de aceea personalitatea nu poate fi înțeleasă complet în afara mediului cultural în care se dezvoltă.

🟡 Experiența corporală joacă un rol mai mare decât ne dăm adesea seama. Boala, durerea sau diferențele fizice nu influențează doar viața de zi cu zi, ci și modul în care copilul ajunge să se vadă pe sine și să se raporteze la ceilalți, uneori ducând la retragere, alteori la reacții de opoziție sau dependență.

Aș mai adăuga la final și componenta transgenerațională, nu pentru a complica lucrurile, ci pentru a înțelege sistemul familial într-un context mai amplu. Tiparele de atașament și modalitățile de reglare emoțională poartă adesea amprenta experiențelor trăite de generațiile anterioare și transmise implicit prin relații, modele de funcționare și moduri de a răspunde la stres.

Dezvoltarea rămâne un proces deschis, iar istoria unui copil (sau a unui adult) nu trebuie să fie complet scrisă nici de experiențele sale timpurii, nici de predispozițiile sale genetice. În terapia copilului și a familiei nu putem schimba genetica, însă putem sprijini construirea unor experiențe relaționale mai sigure, pot fi dezvoltare unor noi moduri de înțelegere, integrare și de adaptare. În limitele posibilului.

Cât spațiu lași adolescentului ca să gândească cu propria minte?

Nevoia de spațiu la adolescență devine mai mare, fie că este vorba de spațiu fizic sau psihic.

Spațiul fizic este mai ușor de înțeles și se traduce prin nevoia de intimitate, de timp petrecut în afara familiei, de activități proprii. De multe ori, înseamnă și spațiu pentru visare. Adolescenții visează cu ochii deschiși, își imaginează scenarii, își construiesc lumi interioare și încep să aibă preocupări pe care le păstrează doar pentru ei.

Mai dificil de înțeles este însă spațiul psihic pe care îl revendică atunci când refuză sfaturi, interpretări sau intervenții în propriile opinii. În astfel de momente, spațiul psihic poate însemna: „vreau să gândesc cu propria mea minte, vreau să găsesc eu răspunsurile, nu vreau să știi tu în locul meu, vreau să fiu separat.” Sau „vreau să trăiesc această experiență fără să o corectezi, repari, modifici, fără să intri in mintea mea.”

Dar, poate cel mai important, el mai înseamnă ceva: „vreau să văd că ai încredere în mine că mă descurc.”

Spre exemplu, un adolescent care vrea „să facă vent” cu părintele, să vorbească despre prietenii care au ieșit fără el sau despre o situație la școală nu cere în acel moment părerea unui expert. Are doar nevoie de un spațiu în care afectul său să poată exista și în care își poate auzi propriile gânduri pentru a le putea organiza. De multe ori, însă, părintele aude această nevoie de a vorbi despre ceea ce trăiește ca pe o cerere de ajutor concret, de a repara și a interveni. Desigur, cu bune intenții. Atunci el intervine – nu au făcut-o intenționat, nu-ți bate capul, nu mai face așa sau fă astfel. Iar adolescentul nu se simte înțeles, ci corectat, și treptat nu mai împărtășește ce îl preocupă.

Este un exemplu aparent minor, dar în fapt are o miză importantă. Miza nu este doar dacă adolescentul va urma sau nu sfatul părintelui, care cel mai probabil este unul bun. Miza este dezvoltarea capacității sale de a sta cu propriile trăiri, de a le înțelege și de a le transforma în gânduri. Atunci când poate vorbi fără să fie corectat sau grăbit spre o soluție, adolescentul începe să facă ceva foarte important: învață să își organizeze experiența interioară. O stare confuză devine mai clară. O emoție greu de suportat capătă sens. O problemă care părea copleșitoare începe să poată fi gândită.

Cu timpul, această experiență repetată devine o resursă internă. Adolescentul nu mai are nevoie de cineva care să îl liniștească sau să îi spună imediat ce să facă de fiecare dată când este tulburat. Învață, treptat, să facă el însuși acest lucru. Pentru asta este nevoie ca părintele să poată să se pună la dispoziție, adică să se lase temporar “folosit” și ocupat de afectul adolescentului, de confuzia sa, de ritmul său, poate mai lent decât al părintelui, de încercările lui de a da formă experienței. Este un efort costisitor, pentru că necesită energie psihică și, de multe ori, o toleranță a propriei anxietăți activată de subiect. În realitate, este mult mai greu decât pare.

De aceea, uneori, cea mai dificilă formă de ajutor nu este să găsești răspunsul potrivit, ci să reziști tentației de a-l oferi prea repede. A lăsa adolescentului spațiu să gândească nu înseamnă să nu îi spui niciodată ce crezi. Uneori adolescentul nici măcar nu cere să fie lăsat complet singur cu problema. El oscilează între: „Lasă-mă în pace” și „Vino încoace”. Nu e respingere, ci nevoia ca părintele să nu preia imediat controlul procesului, ci să fie curios, să-l ajute să-și clarifice propriul gând și abia apoi să ofere perspectiva sa, dacă este nevoie.

A lăsa spațiu adolescentului să gândească cu propria minte înseamnă să nu îl ocupi cu propria ta minte. În fond, acesta este unul dintre marile procese ale adolescenței, diferențierea, a avea propriile gânduri, propriile concluzii și propriul mod de a fi în lume.

Desigur, nu fiecare conversație trebuie să devină un exercițiu de explorare a lumii interioare. Nu este realist să ne așteptăm ca un părinte să poată oferi întotdeauna acest mod de relaționare. Părinții sunt și ei obosiți, preocupați, uneori grăbiți sau, pur și simplu, neinspirați. Acest text este o invitație de a observa acele situații în care graba de a ajuta ne poate face să ratăm o oportunitate importantă de dezvoltare și poate duce chiar la deteriorarea relației.

Oglinzi interioare – cărți, reflecții, introspecții

𝐎𝐠𝐥𝐢𝐧𝐳𝐢 𝐢𝐧𝐭𝐞𝐫𝐢𝐨𝐚𝐫𝐞 – 𝐂𝐚̆𝐫𝐭̦𝐢, 𝐫𝐞𝐟𝐥𝐞𝐜𝐭̦𝐢𝐢, 𝐢𝐧𝐭𝐫𝐨𝐬𝐩𝐞𝐜𝐭̦𝐢𝐢

De multă vreme am în minte crearea unui spațiu care să ne apropie de tot ce este mai uman și firesc în noi, de cine suntem, cu forța, fragilitatea și contradicțiile noastre. Un spațiu al oglinzilor interioare, reflectate de marea literatură.

Din 18 martie, pornesc grupul 𝐎𝐠𝐥𝐢𝐧𝐳𝐢 𝐢𝐧𝐭𝐞𝐫𝐢𝐨𝐚𝐫𝐞 – 𝐂𝐚̆𝐫𝐭̦𝐢, 𝐫𝐞𝐟𝐥𝐞𝐜𝐭̦𝐢𝐢, 𝐢𝐧𝐭𝐫𝐨𝐬𝐩𝐞𝐜𝐭̦𝐢𝐢. Ideea acestui grup a venit din felul în care trăiesc eu întâlnirile cu cărțile: cu intensitatea creației, cu încântare pentru complexitatea vieții, cu voluptatea cuvântului care deschide, inspiră, transformă.

Lunar ne întâlnim cu o carte, citim fragmente care ne-au atins și ne dăm voie să fim liberi, curioși, generoși. Facem asocieri, legături. Ne punem întrebări și căutăm răspunsuri. Vom folosi metoda citirii creative, cunoscută mie din grupurile psihanalitice, care ne poartă în spațiul reveriei și al creației comune. O nouă lectură. Mai bogată, mai nuanțată, mai revelatoare.

Prima carte a grupului este 𝐀𝐜𝐨𝐦𝐩𝐚𝐧𝐢𝐚𝐭𝐨𝐚𝐫𝐞𝐚, de Nina Berberova, o carte tare dragă mie. Un scurt roman în care protagonista joacă rolul secundar, atât pe scenă, cât și în propria viață. Dar există speranță. Ne bucurăm de lectură, simțim împreună și explorăm o temă mare: 𝐢𝐝𝐞𝐧𝐭𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚. Deschidem discret uși, în ritmul fiecăruia, și ne așezăm mai bine în propriul rol. Rolul principal.

Pentru detalii, vizitați pagina de facebook sau pagina de facebook a primei întâlniri Oglinzi interioare – Cărți, reflecții, introspecții

Tehnici proiective în lucrul cu copiii

Casa ca oglindă a sinelui

Copiii aduc spontan în cabinet jocuri și activități prin care vorbesc în mod simbolic despre lumea lor interioară. Simplul gest de a desena sau construi o casă este o tehnică proiectivă revelatoare. Casa devine un spațiu psihologic în care se dezvăluie dorințe, fantezii, temeri, absențe, relații, nevoi.

Prin joc, intrăm în contact cu teme esențiale din lumea copilului precum sentimentul de siguranță, nevoia de conexiune sau de autonomie, dinamica familială, ce lipsește și ce e nevoie să fie reconstruit. Casa devine o metaforă vie: poate are nevoie de ferestre mai mari, o ușă deschisă, un acoperiș mai stabil, o fundație mai solidă.

Alegerea culorilor, a obiectelor, a spațiilor, nu este întâmplătoare. Asemenea viselor, aceste alegeri sunt expresii inconștiente ale sinelui. Copiii creează simboluri, iar casa este unul dintre cele mai încărcate afectiv.

Anna Freud povestește despre lucrul său cu un copil care și-a pierdut tatăl într-un bombardament. El se juca obsesiv construind case din hârtie, apoi le bombarda cu bile. În joc, toți supraviețuiau, iar casele erau mereu reconstruite. Repetiția era o formă de negarea a realității, dar și de protecție și apărare contra anxietății. După un timp, copilul a putut vorbi despre pierdere.

Aceste jocuri simbolice nu sunt doar jocuri, sunt spații de reparație psihică și o reconstruire a lumii în care copilul ar vrea să trăiască. Sunt expresii ale inconștientului care în lucrul terapeutic, care asigură un spațiu sigur și o însoțire adecvată, devin material valoros care facilitează vindecarea.

Reîntâlnire cu Nina Berberova: O explorare a suferinței și speranței

După mai bine de 20 de ani, am recitit cartea Ninei Berberova și m-am reîntâlnit cu măiestria autoarei de a pătrunde sufletul uman și de a reda tensiunile lăuntrice ale personajelor. Scrise la persoană I, cele trei romane confesiune, reunite în ediția de față, surprind aspecte ale condiției umane, suferința pierderii, de sine, a persoanei dragi, de o generalitate care transcend specificul vremurilor tulburi în care trăiesc personajele. 

Acompaniatoarea, care a avut un succes răsunător la momentul publicării, ilustrează efectul debilitant al rușinii asupra identității și miezului ființei. Soniecika poartă rușinea originilor și întreagă ei ființă este mutilată de umilința inadecvării. 

„…toată viața noastră era o ireparabilă rușine”.

Ca un gaz care ajunge în cel mai ascuns ungher al încăperii, rușinea contaminează lumea interioară a acompaniatoarei. Îi răpește dreptul de a merita o viață demnă, îi dizolvă identitatea și o condamnă la a avea rolul secundar în propria viață. Mai ales când se întâlnește cu cea care are o voce, la propriu și la figurat. Ca o umbră a cântăreței cu voce divină pe care o acompaniază la pian, își duce existența în suferință. Invidia, resentimentul și ura care îi acaparează sufletul se întrepătrund cu admirația și iubirea față de cea care se mișcă cu atâta naturalețe și legitimitate prin viață. Ființa fără voce, cea care nu era observată de nimeni, se supune și se revoltă. 

“ Peste tot în jurul meu era gloria alteia, frumusețea alteia, fericirea alteia, și cel mai greu de îndurat era că știam că toate acestea erau meritate, și că dacă n-aș fi fost la pian, acolo unde nu mă vedea nimeni […] ci în mulțimea care o aplauda și alerga să o vadă la ieșirea artiștilor, aș fi privit-o și eu cu tot atâta entuziasm și aș fi dorit atât de mult să îi vorbesc, să îi ating mâna, să-i văd surâsul. Dar acum, nu aveam decât un vis – să găsesc punctul slab al acestei ființe puternice și să capăt puterea de a fi stăpână pe viața ei, atunci când nu voi mai putea îndura să fiu doar umbra ei.”

Condamnarea nu este însă definitivă, iar finalul romanului ne lasă să întrevedem și un alt destin posibil al acompaniatoarei. 

“ S-a întâmplat – și nu o dată – ca aceia umiliți astfel să devină ființe bune și mândre. […] Și chiar dacă mi se va spune că o biată musculiță nu are dreptul să aspire la măreția universală, eu tot nu voi înceta să aștept și să-mi zic: nu poți muri, nu te poți odihni, încă mai este o ființă care se preumblă pe pământ. Încă mai este ceva ce-ți este datorat și pe care-l vei recăpăta într-o bună zi…dacă Dumnezeu există. “

Toate cele trei romane ne așază pe drumul lung și sinuos al ieșirii posibile din suferință.  Există undeva, într-un ungher al sufletului, o speranță, o forță vitală care deschide orizontul în direcția depășirii condiției și salvării. Finalul romanelor întrevede potențialul ieșirii din întuneric, un drum întortocheat, dar care nu cunoaște resemnarea. Pe lângă suferința personajelor, speranța ultimă este elementul comun al celor trei romane, probabil în spiritul autoarei înseși, care cunoaște consacrarea literară la 84 de ani.

Importanța validării emoțiilor copiilor

Negarea experienței emoționale a copilului îi limitează șansa de a-și înțelege lumea interioară, îl sărăcește de vitalitate si îl îndepărtează de complexitatea realității.

Validarea sentimentelor înseamnă a recunoaște, a accepta și a înțelege emoțiile, fără a le minimaliza sau judeca. Permisiunea de a simți acele emoții îl ajută pe copil să se simtă auzit, înțeles și va fi, prin urmare, mai dispus să răspundă la măsuri de corectare a unor comportamente, dacă este necesar.

Este foarte tentant pentru mulți părinți sau îngrijitori să se grăbească să rezolve situația atunci când copilul este trist, spre exemplu, și să-l înveselească ca să îl scutească de trăirea afectului neplăcut. Însă copiii au nevoie să învețe că ce simt în acel moment este normal și că este o stare trecătoare. Tristețea nu va rămâne mult timp dacă i se permite să o simtă cu adevărat.

Spunând copilului că nu ar trebui să se simtă într-un anumit fel („nu fi trist”, „nu ai de ce să fii trist”, „nu te enerva”, „la vîrsta ta nu ai de ce să ai griji”) și încercarea de a schimba modul cum se simte transmit mesajul că sentimentul în sine nu este în regulă. Copiii învață că a se plictisi sau a nu obține ceea ce își doresc este inacceptabil și că este responsabilitatea părintelui și a celor din jur să-i schimbe sentimentele.  

Dacă este trist din cauza unui eșec, validarea sentimentelor sale îl va ajuta să depășească situația care l-a întristat.  În astfel de situații, este de ajutor să ajutăm copilul să proceseze experiența, să înțeleagă ce simte, să fim curioși și să explorăm împreună cu el, să-l întrebăm cum a fost parcursul pentru el, ce beneficii a avut, dacă a făcut tot posibilul și ce va schimba data viitoare.  Acest lucru, deși ușor de zis, este foarte greu, poate unul dintre cele mai dificile lucruri de realizat, necesită multă răbdare, disponibilitate emoțională și un spațiu psihic conținător și non-judicativ pentru a crea un mediu de explorare în siguranță.

Validarea emoției nu înseamnă și acceptarea comportamentului sau lipsa limitelor, precum nu înseamă ascultarea în exces. „Înțeleg că ești furios/ furioasă, dar nu este în regulă să lovești pe alții.” Această afirmație îi validează sentimentele și îi stabilește limite de comportament.

Invalidarea emoțiilor poate duce, de asemenea, la ascunderea lor. Copilul învață că este inacceptabil să simtă furie, spre exemplu, și se va învinovăți pentru că are o astfel de stare. Respectul său de sine ar avea de suferit, deoarece ar reacționa automat la furie de ca și cum ar fi o persoană rea.

Negarea și evitarea emoțiilor, pe lângă că necesită energie, este o strategie de viață complet ineficientă. Copilul care nu învață să folosească informațiile pe care le oferă emoțiile sale nu va învăța nici să le gestioneze și va fi nepregătit în luarea deciziilor cu privire acțiunile sale. Dacă nu arată tristețe, nu va primi sprijin sau consolare de la prieteni, profesori sau alte persoane și este posibil să interpreteze că nimănui nu-i pasă de el.  Dacă nu va recunoaște furia, nu va ști că este ceva de rezolvat și furia continuă. În cele din urmă, furia va avea ca rezultat un comportament nesănătos.

Pe termen lung, evitarea emoțiilor neplăcute creează o grămadă de probleme, de la muncă în exces, dependențe care pun în pericol sănătatea, probleme emoționale, până la somatizări și afecțiuni medicale.

Validarea sentimentelor sale ca fiind normale este esențială pentru a ajuta copilul să se maturizeze emoțional și să poată folosi informațiile pe care le obține din trăirile sale într-un mod înțelept. Acceptarea experienței emoționale a copilului îl ajută să-și dezvolte identitatea, să aibă rezultate mai bună la școală, să simtă mai mult control asupra a ceea ce se întâmplă în viață și să fie mai fericit.

Stay tuned: Dificultăți în calea validării emoțiilor

Frica de succes

Sunt puțini oameni care vin la terapie pentru că le este teamă de succes. Pare absurd să îți fie frică de ceva dezirabil. Dar căile inconștientului sunt încurcate.

Dacă ne gândim însă la sabotorul intern, sindromul impostorului sau procrastinarea compulsivă, noțiuni cu care suntem mai obișnuiți, teama de succes începe să aibă sens. Există o parte care nu vrea, nu poate și chiar se învinovățește și se pedepsește dacă are succes. Dacă îl obține sau e pe cale să îl atingă, încep problemele emoționale și se autosabotează. Acea parte preia controlul când vine vorba de încredere și de motivația de a urmări succesul. Acea parte se teme.

„Conflictele psihologice care interferează cu încrederea și motivația de a urmări succesul în varii aspecte ale vieții se includ printre cele mai comune dificultăți emoționale observate la pacienții care se adresează psihoterapiilor psihanalitice și intensive.” Andrew Klafter, psihanalist și psihiatru american

Este greu să știm care este sursa acestei frici pentru că fiecare persoană are „rațiunea” sa. Desigur, raționalul nu are nicio legătură cu motivele de a sabota / a nu merita/ a evita succesul, ci iraționalul, fantasmele inconștiente care presupun consecințe terifiante ale acestuia.

🪁 Parcursul terapeutic individualizat ajută la descoperirea a ceea ce este atât de puternic, ca o predestinare, încât blochează însuși progresul. Acest parcurs poate duce, în cele din urmă, la un alt destin.

Reziliența

„Reziliența se referă la adaptarea surprinzătoare în fața unei adversități serioase. Cum se produce o astfel de dezvoltare rămâne un mister nerezolvat” – Stuart T. Hauser

În cadrul unei cercetări longitudinale, Stuart T. Hauser, profesor de psihiatrie la Harvard Medical School, cu o contribuție remarcabilă în ceea ce privește înțelegerea aspectelor psihologice ale rezilienței la adolescenți, a urmărit de-a lungul anilor mai mulți tineri care au depășit adversități sociale și psihologice semnificative și care au reușit să aibă vieți satisfăcătoare și stabile la maturitate. A constatat că acești adolescenți aveau mai multe caracteristici care țin de organizarea sinelui și de modul de relaționare cu alții. Aceste trăsături s-au consolidat de-a lungul timpului.

La nivelul organizării sinelui, adolescenții rezilienți au demonstrat, în primul rând, o capacitate crescută de auto-reflecție, o bună cunoaștere a propriilor gânduri și emoții atât în anii adolescenței, cât și mai târziu, precum și capacitatea de a reflecta la motivele altora, sentimentele și gândurile acestora. În ceea ce privește relațiile, au atribuit o mare importanță prieteniilor, mai târziu mentorilor, au fost activi în căutarea de prieteni și recunosc faptul că, pe măsură ce lumea lor interioară a devenit mai optimistă, a fost influențat și modul în care i-au văzut pe ceilalți.

Alte trăsături ale adolescenților rezilienți au fost un sentiment de control asupra propriilor acțiuni, inițiativa de a găsi soluții pentru a ieși din situații grele, stimă de sine sănătoasă – nu neapărat ridicată mereu – o viziune complexă asupra sinelui, fiind conștienți de diferitele aspecte ale sale, perseverența și ambiția de a-și depăși condiția, precum și o coerență a poveștii vieții lor, chiar daca faptele, evenimentele, întâmplările au căpătat nuanțe și perspective îmbogățite.

A ajuta adolescenții să înțeleagă ce se întâmplă în interiorul propriei minți, a lega gândurile, emoțiile și comportamentele, este cheia pentru a-i ajuta să devină adulți rezilienți și independenți. De ce este atât de valoroasă această capacitate de auto-reflecție? Înțelegând ce se întâmplă în mintea altora și de a aprecia perspective diferite, precum și de a înțelege ce se întâmplă în propria minte, suntem capabili să anticipăm propriul comportament și al celorlați, să înțelegem lumea, să ne reglăm emoțiile, să ne creăm un sentiment de sine puternic și să dezvoltăm relații sănătoase. Creșterea capacității de auto-reflecție este unul dintre efectele pe care le au în comun diferite forme eficiente de terapie.

Care este legătura dintre capacitatea de auto-reflecție și relații? În adolescență, grupul de prieteni devine central. Sentimentul de apartenență este conferit și de participarea la cadrul colectiv de gânduri, emoții și stari mentale împărtașite, recunoscute și validate. Când suntem copleșiți de emoții, căutăm adesea o persoană de încredere care să ne recalibreze și să ne ancoreze experiențele în realitate prin perspectiva lor. Cultivarea relațiilor de prietenie pozitive încurajează dezvoltarea unei imagini de sine mai încrezătoare, susținând adolescenții să facă față și să depășească mai bine provocările vieții. În timp ce prieteniile oferă beneficii substanțiale de dezvoltare, potențialul lor maxim este realizat prin prisma acestei capacități de a se înțelege pe sine și pe ceilalți dintr-o perspectivă internă.

************************************

Stay tuned! Despre auto-reflecție, capacitatea de a ne înțelege pe noi însine și pe ceilalți dintr-o perspectivă internă, în articolele următoare. Atribuirea corectă a intențiilor celorlalți și înțelegerea propriilor stări mentale reprezintă provocări serioase, influențate de procese psihice inconștiente și distorsiuni cognitive.

Adolescența și gestionarea stresului

Intrăm în această lume cu aproape nicio abilitate de autoliniștire. Reacția la stres pune în joc instinctul automat de luptă sau fugă, opus autocalmării, ceea ce face ca această abilitate să fie una dintre cele mai dificil de cultivat pentru un copil / adolescent (sau adult) care suferă de stres excesiv.

Există două perioade de dezvoltare critice în care se formează reacția la stres – în copilărie, când se pun bazele pentru tot restul vieții, și în adolescență, când ni se oferă o altă șansă de a dezvolta punctele forte ale aceste fundații și de a le întări pe cele slabe.

În adolescență, schimbările care au loc în creier permit o înțelegere mai matură a propriilor dorințe și comportamente, ceea ce face această perioadă foarte valoroasă când vine vorba despre învățarea modului de a gestiona stresul. Abilitățile de auto-reflecție, planificare, rezolvare a problemelor, anticipare a viitorului, precum și de a ne stăpâni impulsivitatea se dezvoltă activ în această perioadă.

Înțelegerea propriei minți, reflectarea la sine și la locul dorit în lume, alegerea unui comportament în dauna altuia și capacitatea de a decide la ce să reacționăm sunt în adolescență facilitate de dezvoltarea activă a cortexului prefrontal, așa numitul “creier superior”, și a sinapselor cu alte zone ale creierului. Printr-un proces complicat, materialul neuronal, care cunoaște o explozie în această etapă a vieții, este sculptat în circuite noi, care susțin gândirea și comportamentul. Modul în care sunt create aceste circuite este format în mare parte prin experiențele adolescentului, iar întărirea circuitelor creierului transformă un comportament în obicei, devenind un fel de a doua natură, aproape fără a fi nevoie de gândire conștientă.

În același timp, se dezvoltă în ritm alert și preia adesea controlul „creierul inferior” al sistemului limbic. a cărui sarcină principală este de a pregăti circuitele cerebrale pentru stimulare emoțională, căutarea de senzații tari, ceea ce duce la asumarea de riscuri, impulsivitate, dorință sexuală și gândire catrastrofică. Evoluția sa rapidă îngreunează evaluarea unei situații și a modului în care poate fi rezolvată.

Având în vedere numărul enorm de schimbări care au loc în creier și lupta dintre rațiune și dorință, declanșate simultan, precum și modificările hormonale caracteristice pubertății care fac răspunsul la stres mai activ, aceasta poate fi o perioadă dificilă.

Cel mai mare avantaj care se concretizează în acest moment este capacitatea adolescentului de a-și evalua propriile emoții, mai ales în momente de stres, și de a învăța să separe alarmele reale de cele false. Prin instruire și exercițiu, acesta capătă mai mult discernământ legat de ceea ce experimentează și învață să își ghideze reacțiile.

#adolescența

#stressmanagement

#gestionareaemoțiilor

#tehniciderelaxare

#inteligențăemoțională

#dezvoltarepersonală

#rezolvareaproblemelor

Puterea vindecătoare a poveștilor și metaforelor

Folosirea poveștilor și metaforelor cu scopul de a educa, a transmite valori și a împărtăși lecții importante ale vieții este un fenomen vechi de când lumea. Cu mult înainte ca strămoșii noștri să înceapă să picteze pe pereții peșterilor, bătrânii au transmis povești oamenilor mai tineri. Prin povești, modelau ideile, credințele, moralitatea și comportamentul unei întregi culturi, generație după generație. A spune povești copiilor e un lucru la fel de vechi și înrădăcinat ca și istoria comunicării însăși.

Utilizarea poveștilor și metaforelor ca metodă terapeutică a fost confirmată de la începutul secolului XX. Similar principiilor teoretice ale terapiei prin joc, poveștile pot comunica copilului acceptarea de sine, pot facilita exprimarea emoțiilor relevante și contribuie la dezvoltarea unei relații terapeutice. Nancy Davis, psiholog clinician și scriitoare de povești cu rol vindecător, subliniază că folosirea metaforelor și poveștilor este o formă de terapie cu copiii deosebit de utilă , deoarece poveștile sunt deja o „… parte normală și interesantă a vieții unui copil”.

Procesul de selectare a poveștilor terapeutice adecvate implică găsirea celor care reflectă situațiile problematice cu care se confruntă și care au ca rezultat modelarea comportamentelor și dezvoltarea abilităților dorite – încredere în sine, diminuarea anxietății, abilități de rezolvare a problemelor, comportamente adaptative, independență și putere, abilități interpersonale, inteligență emoțională.

Prin povești, copiii află despre cum au depășit personajele probleme similare cu ale lor, putând aplica cele învățate în propriile lor situații din viața reală. Citind despre alte persoane asemănătoare, copiii s-ar putea să nu se simtă atât de singuri sau diferiți. Copiii se identifică cu personajele din poveste, pătrund în lumea lor interioară și își dezvăluie propriile amintiri și sentimente dureroase, ca apoi să le integreze diferit sau să caute soluții la problemele lor. Poveștile pregătesc scena și îl direcționează pe copil spre schimbare și modelarea comportamentelor.

Metaforele și poveștile – de ce sunt un instrument vindecător atât de puternic:

  • Angajează emisfera dreaptă a creierului – partea creativă a minții noastre, au capacitatea de a activa amintirile senzoriale, de a declanșa emoții puternice nerezolvate și de a crea momente „aha”, revelații care conduc către o restructurare cognitivă și evoluție emoțională;
  • Oferă o distanțare de propriile „răni”, care ar putea fi mai ușor de trăit de către copil decât cele legate direct de viața lui;
  • Oferă claritate asupra unei probleme care era până atunci greu de înțeles;
  • Diminuează rezistența la schimbare, deoarece poveștile sunt o invitație pe un tărâm special, în care ascultătorii intră ca într-o transă, iar resursele de vindecare ale inconștientului sunt stimulate.

În folosirea poveștilor și metaforelor, există trei etape ale procesului de dezvoltare personală și vindecare:

  • Etapa de identificare și proiecție. În acest moment, asemănările dintre copil și personajul principal sunt evidente și copilul se identifică cu nevoile, dorințele și frustrările acestuia;
  • Etapa de catharsis în care copilul experimentează o eliberare emoțională a sentimentelor care pot fi exprimate fie verbal, fie nonverbal;
  • Etapa de integrare în care copilul se recunoaște pe sine și pe alte persoane semnificative în personajele poveștii.

De ce ținem cont atunci când utilizăm metaforele și poveștilor cu scop vindecător:

  • Selectarea sau crearea unei povești care să se potrivească problematicii copilului și trăsăturilor sale (atitudini, credințe, sentimente sau comportamente) ;
  • Povestea ar trebui să permită personajului să rezolve problemele cu care se confruntă și să atingă obiectivul dorit;
  • Adaptarea poveștii sau metaforei folosite la nivelul de dezvoltare și înțelegere a copilului;
  • Adaptarea vocii și a intonației la stilul poveștii pentru a ne asigura că este potrivită contextului, emoției, personajului, rezultatului dorit și ascultătorului;
  • După citire, se observă reacțiile spontane ale copilului – gesturi, verbalizări, înainte de a oferi o interpretare sau de a stimula gândirea copilului;
  • Dacă se ivește ocazia, copilul este ajutat să lege povestea cu experiența sa de viață, percepțiile sau sentimentele sale;
  • Punerea de întrebări pentru a clarifica percepțiile copilului: „De ce crezi că s-a întâmplat asta?”, „Ce sfaturi ai pentru personaj?”, „Tu ce ai fi făcut în locul lui„ sau „Ce crezi că a condus la acest rezultat?” – Colaborarea cu copilul pentru introducerea unor activități pe care copilul le va realiza acasă pentru a pune în practică cele învățate.