Nevoia de spațiu la adolescență devine mai mare, fie că este vorba de spațiu fizic sau psihic.
Spațiul fizic este mai ușor de înțeles și se traduce prin nevoia de intimitate, de timp petrecut în afara familiei, de activități proprii. De multe ori, înseamnă și spațiu pentru visare. Adolescenții visează cu ochii deschiși, își imaginează scenarii, își construiesc lumi interioare și încep să aibă preocupări pe care le păstrează doar pentru ei.
Mai dificil de înțeles este însă spațiul psihic pe care îl revendică atunci când refuză sfaturi, interpretări sau intervenții în propriile opinii. În astfel de momente, spațiul psihic poate însemna: „vreau să gândesc cu propria mea minte, vreau să găsesc eu răspunsurile, nu vreau să știi tu în locul meu, vreau să fiu separat.” Sau „vreau să trăiesc această experiență fără să o corectezi, repari, modifici, fără să intri in mintea mea.”
Dar, poate cel mai important, el mai înseamnă ceva: „vreau să văd că ai încredere în mine că mă descurc.”
Spre exemplu, un adolescent care vrea „să facă vent” cu părintele, să vorbească despre prietenii care au ieșit fără el sau despre o situație la școală nu cere în acel moment părerea unui expert. Are doar nevoie de un spațiu în care afectul său să poată exista și în care își poate auzi propriile gânduri pentru a le putea organiza. De multe ori, însă, părintele aude această nevoie de a vorbi despre ceea ce trăiește ca pe o cerere de ajutor concret, de a repara și a interveni. Desigur, cu bune intenții. Atunci el intervine – nu au făcut-o intenționat, nu-ți bate capul, nu mai face așa sau fă astfel. Iar adolescentul nu se simte înțeles, ci corectat, și treptat nu mai împărtășește ce îl preocupă.
Este un exemplu aparent minor, dar în fapt are o miză importantă. Miza nu este doar dacă adolescentul va urma sau nu sfatul părintelui, care cel mai probabil este unul bun. Miza este dezvoltarea capacității sale de a sta cu propriile trăiri, de a le înțelege și de a le transforma în gânduri. Atunci când poate vorbi fără să fie corectat sau grăbit spre o soluție, adolescentul începe să facă ceva foarte important: învață să își organizeze experiența interioară. O stare confuză devine mai clară. O emoție greu de suportat capătă sens. O problemă care părea copleșitoare începe să poată fi gândită.
Cu timpul, această experiență repetată devine o resursă internă. Adolescentul nu mai are nevoie de cineva care să îl liniștească sau să îi spună imediat ce să facă de fiecare dată când este tulburat. Învață, treptat, să facă el însuși acest lucru. Pentru asta este nevoie ca părintele să poată să se pună la dispoziție, adică să se lase temporar “folosit” și ocupat de afectul adolescentului, de confuzia sa, de ritmul său, poate mai lent decât al părintelui, de încercările lui de a da formă experienței. Este un efort costisitor, pentru că necesită energie psihică și, de multe ori, o toleranță a propriei anxietăți activată de subiect. În realitate, este mult mai greu decât pare.
De aceea, uneori, cea mai dificilă formă de ajutor nu este să găsești răspunsul potrivit, ci să reziști tentației de a-l oferi prea repede. A lăsa adolescentului spațiu să gândească nu înseamnă să nu îi spui niciodată ce crezi. Uneori adolescentul nici măcar nu cere să fie lăsat complet singur cu problema. El oscilează între: „Lasă-mă în pace” și „Vino încoace”. Nu e respingere, ci nevoia ca părintele să nu preia imediat controlul procesului, ci să fie curios, să-l ajute să-și clarifice propriul gând și abia apoi să ofere perspectiva sa, dacă este nevoie.
A lăsa spațiu adolescentului să gândească cu propria minte înseamnă să nu îl ocupi cu propria ta minte. În fond, acesta este unul dintre marile procese ale adolescenței, diferențierea, a avea propriile gânduri, propriile concluzii și propriul mod de a fi în lume.
Desigur, nu fiecare conversație trebuie să devină un exercițiu de explorare a lumii interioare. Nu este realist să ne așteptăm ca un părinte să poată oferi întotdeauna acest mod de relaționare. Părinții sunt și ei obosiți, preocupați, uneori grăbiți sau, pur și simplu, neinspirați. Acest text este o invitație de a observa acele situații în care graba de a ajuta ne poate face să ratăm o oportunitate importantă de dezvoltare și poate duce chiar la deteriorarea relației.
Alina Cristina Mocovan 