Gene, mediu, biologie?

Toate și mai mult decât atât.

Interacțiunea complexă dintre biologie, experiențele de viață și contextul social modelează modul în care o persoană își reglează emoțiile, își construiește relațiile și își formează identitatea.

Într-un proces de evaluare psihologică sau de lucru terapeutic, mai multe elemente sunt luate în considerare esențiale pentru dezvoltarea personalității copilului: interacțiunea dintre gene și mediu, temperamentul, istoricul de atașament, cultura din care individul face parte și, nu în ultimul rând, partea corporală (boli, deficiențe).

Modul în care mediul și genele se întâlnesc pot face diferența – Nu doar că anumite predispoziții genetice pot crește vulnerabilitatea într-un mediu dificil, dar există și situații în care aceste predispoziții pot fi amortizate de calitatea relațiilor sau de un context stabil. Așa se explică de ce mediul sau o traumă nu produc automat aceleași efecte la toată lumea.

Temperamentul (înnăscut) – diferențele timpurii în reactivitate emoțională, nivel de activare și căutarea de noutate influențează felul în care copilul percepe și răspunde la mediu, dar și modul în care mediul răspunde la copil, ceea ce poate amplifica sau diminua anumite tendințe.

Funcționarea neurocognitivă – limbajul, atenția, memoria și funcționarea executivă (voința, planificarea acțiunii orientată spre scop și performanța eficientă) evoluează în paralel cu dezvoltarea emoțională și relațională și sunt profund interconectate. Efectele asupra personalității și imaginii de sine sunt multiple și complexe, iar dificultățile în această zonă au fost asociate cu un risc crescut de psihopatologie în diverse categorii diagnostice (probleme afective, de atenție/impulsivitate, tulburări legate de consumul de substanțe).

Atașamentul – adică felul în care copilul învață, prin relația cu părinții, dacă lumea este un loc sigur sau imprevizibil. Tiparele de atașament nesigur sunt asociate, de regulă, cu niveluri mai ridicate de anxietate, dependență sau cu tendința de a se baza excesiv pe sine, ostilitate și neîncredere în ceilalți. Se consideră că aceste tipare reflectă experiența unor relații cu persoane de îngrijire percepute ca insuficient de acordate, sensibile sau disponibile din punct de vedere emoțional.

Cultura definește în mod diferit ce este „normal” în comportamentul unui copil. Aceeași reacție poate fi văzută ca problemă într-un context și ca firească în altul, de aceea personalitatea nu poate fi înțeleasă complet în afara mediului cultural în care se dezvoltă.

Experiența corporală joacă un rol mai mare decât ne dăm adesea seama. Boala, durerea sau diferențele fizice nu influențează doar viața de zi cu zi, ci și modul în care copilul ajunge să se vadă pe sine și să se raporteze la ceilalți, uneori ducând la retragere, alteori la reacții de opoziție sau dependență.

Aș mai adăuga la final și componenta transgenerațională, nu pentru a complica lucrurile, ci pentru a înțelege sistemul familial într-un context mai amplu. Tiparele de atașament și modalitățile de reglare emoțională poartă adesea amprenta experiențelor trăite de generațiile anterioare și transmise implicit prin relații, modele de funcționare și moduri de a răspunde la stres.

Dezvoltarea rămâne un proces deschis, iar istoria unui copil (sau a unui adult) nu trebuie să fie complet scrisă nici de experiențele sale timpurii, nici de predispozițiile sale genetice. În terapia copilului și a familiei nu putem schimba genetica, însă putem sprijini construirea unor experiențe relaționale mai sigure, pot fi dezvoltare unor noi moduri de înțelegere, integrare și de adaptare. În limitele posibilului.