Reprezentativ

Ești unde îți dorești să fii?

Timp de citire = 8 minute

O floare care nu înfloreşte are ceva trist. Nu îşi împlineşte fix menirea ei. Câtă bucurie însă atunci când e pe cale să înflorească, cât suspans în pregătire, înmugurire şi apoi momentul culminant când frumuseţea se răspândeşte împrejur.

Unul dintre momentele din adolescenţa mea pe care mi le amintesc cu plăcere era acela când superbul crin roşu îşi facea apariţia în fiecare iarnă / primăvară, mugurii creşteau, se alungeau, iar ziua în care prima floare se deschidea uşor avea o încărcătură aparte. Discreţia roşului din interior care se întrezărea, încă amestecat cu verde, avea să se desăvârşească într-o explozie roşie care ne bucura sufletul.  După ce ne impresiona prin firescul său, cu umilinţă şi împlinire, crinul avea nevoie de o perioadă de repaus pentru a înflori și anul următor.

Ți se întâmplă să ai impresia ca nu ești acolo unde ai vrea să fii, dar mai ales unde meriți să fii?  În carieră, în viața personală, în general, în viața ta? Că poți mai mult, că vrei mai mult, dar dintr-un motiv sau altul, lucrurile nu se leagă și oportunitățile se evaporă înainte de a le da curs? Dintr-o inerție cu care te-ai obișnuit viața merge înainte, dar nu așa cum ți-ai dori. Pe scurt, să ți se pară că ești sub potențialul tău ca o floare care nu înflorește?

Probabil ai identificat câteva zone în care ai putea să faci schimbări, să-ți îmbunătățești abilitățile și să evoluezi.  Poate ai nevoie de mai multă încredere în tine, să riști mai mult, să îți iei inima în dinți și să ai curajul sa susții prezentarea care poate te-ar propulsa în carieră, să ceri o mărire de salariu, să cauți alt job, să începi o afacere pe cont propriu sau să o iei de la capăt. Poate în relații este nevoie să fii mai îndrăzneț sau să comunici mai asertiv, să zici NU atunci când limitele îți sunt încălcate sau când ți se cere prea mult. Sau poate chiar nu știi de unde s-o apuci.

Ai citit multe articole de dezvoltare personală, despre cum să ai încrederea în tine, cum să ieși din zona de confort și să îţi spui afirmaţii şi încurajări, pe moment ai o stare de bine și capătă sens, dar o doua zi parcă totul se evaporă, revii la realitatea atât de familiară și amâni până la următorul articol.

Din lucrul cu mine însămi, dar și cu alți oameni, am observat că sunt câteva direcții în care e bine să ne uităm atunci când ne dorim să evoluăm și să ne atingem potențialul. Prima și cea mai importantă este să o luăm ușor, cu răbdare și blândețe față de noi înșine. Schimbarea ia timp. În același timp, este necesar să ne uităm la noi cu luciditate, să identificăm convingerile și obiceiurile pe care le-am adoptat demult, când poate ne erau folositoare sau poate doar pentru că așa ne-am obișnuit, dar acum nu ne mai sunt de folos.

Conștientizarea este primul pas, dar este doar primul. Evoluția presupune, pe lângă revelații și cunoaștere de sine, schimbări mici și mari, motivație și perseverență. Și da, încredere că este posibil să realizezi ce ți-ai propus, și, în mod paradoxal, că poți să îți asumi eșecul, să te obișnuiești cu a pierde și să o iei de la capăt.

Încrederea în sine şi gestionarea eşecului

Într-o întâlnire cu studenții de la Oxford, bătrânul și versatul om de afaceri Warren Buffett este întrebat ce ar face dacă afacerile sale nu ar mai merge și ar pierde tot. Râzând, răspunde relaxat că nu ar fi nicio tragedie, așa cum a făcut afaceri și bani până acum, așa ar putea și de acum încolo și ar avea încredere că, dacă ar lua-o de la capăt, ar ști ce să facă pentru a avea succes. Probabil nu s-ar mai plimba cu avionul privat pentru o vreme, dar cu siguranță ar putea să înceapă și să reușească din nou.

Ce este așa de extraordinar în răspunsul lui Warren Buffet? Faptul că are încredere în abilitățile sale, exersate și testate cu succes până în prezent, nu îi este teamă de eșec şi i se pare chiar o provocare s-o ia de la capăt. Pentru că încrederea în sine înseamnă a renunța la un perfecționism dătător de anxietate, care nu face casă bună cu greșeala și cu îmbrățișarea eșecului ca sursă de creștere. Pentru că eșecul se întâmplă, oricât am dori să-l evităm.

Desigur, asta nu înseamnă s-o ținem din eșec în eșec, de aceea este bine să ne calibrăm  așteptările, să ne cunoaștem punctele tari, dar și pe cele slabe, să ne stabilim obiective realiste și acțiuni concrete pentru a le îndeplini, pentru a maximiza succesul și minimiza riscurile. Fără a ne asuma riscuri, care prin definiție, înseamnă o posibilitate de eșec, fără a învăța din greșeli, este aproape imposibil să avem succes.

Neîncrederea în sine vine de multe ori și din dorința de a nu fi respinși, de a nu dezamăgi, de a nu ne face de râs, de a nu fi ridicoli în cazul în care se întâmplă să nu fie așa cum ne-am așteptat sau cum s-au așteptat ceilalți. De multe ori, avem așteptări nerealiste de la noi și de la cei din jur. Este Warren Buffett preocupat de ce spun ceilalți în cazul în care pierde tot? Pare că nu. Pentru că știe că succesul său nu a fost întâmplător.

De câte ori nu v-ați putut bucura cu adevărat în adâncul sufletul vostru pentru o reușită, uneori chiar mică, pentru că vi s-a părut că nu o meritați, că ea se datorează mai mult întâmplării decât propriilor forțe? În psihologie, se numește sindromul impostorului și cei care suferă de acesta consideră că reușitele nu sunt pe drept meritate și nu au o contribuție reală la obținerea lor.

De ce se întâmplă acest lucru? Tendința spre perfecționism, teama de eșec sau minimizarea reușitelor (eh, nu a fost mare lucru!) joacă un rol important pentru cei care suferă de sindromul impostorului și conduc la anxietate, încredere în sine mică și chiar depresie. Și, prin urmare, ne împiedică să explorăm potențiale oportunități și manifestarea autentică și cu sens în viață.  

Mentalitatea de învingător

Alex Honnold este un tânăr cățărător, care are la activ multe realizări, cea mai notorie fiind escaladarea unui munte de 914 metri fără coardă. Da, făra cordă, iar acest, dacă putem să-i spunem, sport se numeste cățărare “free solo”.  Care au fost ingredientele reușitei lui? În primul rând, un obiectiv, acela de escalada fără coardă acest munte. Apoi, foarte multă muncă și perseverență, s-a pregătit 3 ani, timp în care, deși au fost momente dificile, nu s-a descurajat în fața greutăților și, pentru că un pas greșit l-ar fi costat viața, nu a lăsat nimic la voia întâmplării.

Alex Hannold acordă un rol foarte mare vizualizării reușitelor în etapa de pregătire. Vizualizarea traseului în detaliu, a fiecărei mișcări pe care o face sau o va face, postura corpului și a modului în care va reuși să se cațăre mai sus și tot mai sus a fost parte consistentă în antrenamentul său. Îndoiala este precursorul fricii, iar el nu-și permitea ca, în momente de maximă tensiune, ezitarea să ia locul preciziei și a siguranței de sine.

Sigur, cel mai probabil, cei mai mulți dintre noi nu ne dorim astfel de performanțe pentru care, în afară de o pregătire acerbă, este nevoie de calități fizice deosebite. Nu ne dorim să fim nici ca Alex Hannold, probabil nici ca Warren Buffett, dar ne putem inspira din aceste exemple pentru a ne cunoaște pe noi mai bine și a înțelege ce este necesar pentru a avea o mentalitate de învingător.

Mentalitatea de învingător ne va învăța că înainte de o reușită sunt multe încercări și eșecuri, care ne vor pregăti să fim mai puternici, și care, de multe ori, ne oferă povești de care ne vom aminti probabil cu plăcere mai târziu.

Poate cea mai importantă calitate a unei mentalități de învingător este nerenunțarea. Îmi amintesc că acum mulți ani, la finalul unui eveniment urmat de o sesiune de autografe, am rugat autorul să îmi scrie ca dedicație cel mai important sfat pe care l-ar da cuiva. După un moment de gândire, acesta a fost: “Never give up”. Da, ok, am fost puțin dezamăgită, aveam nevoie de ceva mai palpabil, fă aia sau ailaltă, dar între timp în viața mea s-au întâmplat multe și cred ca este unul dintre cele mai bune sfaturi pe care le-am primit vreodată.

Never give up!

Dacă ți-a plăcut acest articol, te rog apreciază pagina mea de facebook unde poți să vezi cele mai recente noutăți.

………………………..

Îți dorești să-ți atingi potențialul? Te aștept la o serie de 4 ateliere interactive care vor oferi momente “aha” și revelații despre tine, precum și instrumente care te vor ajuta să fii încrezător în puterile tale și să gestionezi momentele dificile, pentru a-ți da voie să înflorești.

Tehnici proiective în lucrul cu copiii

Casa ca oglindă a sinelui

Copiii aduc spontan în cabinet jocuri și activități prin care vorbesc în mod simbolic despre lumea lor interioară. Simplul gest de a desena sau construi o casă este o tehnică proiectivă revelatoare. Casa devine un spațiu psihologic în care se dezvăluie dorințe, fantezii, temeri, absențe, relații, nevoi.

Prin joc, intrăm în contact cu teme esențiale din lumea copilului precum sentimentul de siguranță, nevoia de conexiune sau de autonomie, dinamica familială, ce lipsește și ce e nevoie să fie reconstruit. Casa devine o metaforă vie: poate are nevoie de ferestre mai mari, o ușă deschisă, un acoperiș mai stabil, o fundație mai solidă.

Alegerea culorilor, a obiectelor, a spațiilor, nu este întâmplătoare. Asemenea viselor, aceste alegeri sunt expresii inconștiente ale sinelui. Copiii creează simboluri, iar casa este unul dintre cele mai încărcate afectiv.

Anna Freud povestește despre lucrul său cu un copil care și-a pierdut tatăl într-un bombardament. El se juca obsesiv construind case din hârtie, apoi le bombarda cu bile. În joc, toți supraviețuiau, iar casele erau mereu reconstruite. Repetiția era o formă de negarea a realității, dar și de protecție și apărare contra anxietății. După un timp, copilul a putut vorbi despre pierdere.

Aceste jocuri simbolice nu sunt doar jocuri, sunt spații de reparație psihică și o reconstruire a lumii în care copilul ar vrea să trăiască. Sunt expresii ale inconștientului care în lucrul terapeutic, care asigură un spațiu sigur și o însoțire adecvată, devin material valoros care facilitează vindecarea.

Reîntâlnire cu Nina Berberova: O explorare a suferinței și speranței

După mai bine de 20 de ani, am recitit cartea Ninei Berberova și m-am reîntâlnit cu măiestria autoarei de a pătrunde sufletul uman și de a redă tensiunile lăuntrice ale personajelor. Scrise la persoană I, cele trei romane confesiune, reunite în ediția de față, surprind aspecte ale condiției umane, suferința pierderii, de sine, a persoanei dragi, de o generalitate care transcend specificul vremurilor tulburi în care trăiesc personajele. 

Acompaniatoarea, care a avut un succes răsunător la momentul publicării, ilustrează efectul debilitant al rușinii asupra identității și miezului ființei. Soniecika poartă rușinea originilor și întreagă ei ființă este mutilată de umilința inadecvării. 

„…toată viața noastră era o ireparabilă rușine”.

Ca un gaz care ajunge în cel mai ascuns ungher al încăperii, rușinea contaminează lumea interioară a acompaniatoarei. Îi răpește dreptul de a merita o viață demnă, îi dizolvă identitatea și o condamnă la a avea rolul secundar în propria viață. Mai ales când se întâlnește cu cea care are o voce, la propriu și la figurat. Ca o umbră a cântăreței cu voce divină pe care o acompaniază la pian, își duce existența în suferință. Invidia, resentimentul și ura care îi acaparează sufletul se întrepătrund cu admirația și iubirea față de cea care se mișcă cu atâta naturalețe și legitimitate prin viață. Ființa fără voce, cea care nu era observată de nimeni, se supune și se revoltă. 

“ Peste tot în jurul meu era gloria alteia, frumusețea alteia, fericirea alteia, și cel mai greu de îndurat era că știam că toate acestea erau meritate, și că dacă n-aș fi fost la pian, acolo unde nu mă vedea nimeni […] ci în mulțimea care o aplauda și alerga să o vadă la ieșirea artiștilor, aș fi privit-o și eu cu tot atâta entuziasm și aș fi dorit atât de mult să îi vorbesc, să îi ating mâna, să-I văd surâsul. Dar acum, nu aveam decât un vis – să găsesc punctul slab al acestei ființe puternice și să capăt puterea de a fi stăpână pe viața ei, atunci când nu voi mai putea îndura să fiu doar umbra ei.”

Condamnarea nu este însă definitivă, iar finalul romanului ne lasă să întrevedem și un alt destin posibil al acompaniatoarei. 

“ S-a întâmplat – și nu o dată – ca aceia umiliți astfel să devină ființe bune și mândre. […] Și chiar dacă mi se va spune că o biată musculiță nu are dreptul să aspire la măreția universală, eu tot nu voi înceta să aștept și să-mi zic: nu poți muri, nu te poți odihni, încă mai este o ființă care se preumblă pe pământ. Încă mai este ceva ce-ți este datorat și pe care-l vei recăpăta într-o bună zi…dacă Dumnezeu există. “

Toate cele trei romane ne așază pe drumul lung și sinuos al ieșirii posibile din suferință.  Există undeva, într-un ungher al sufletului, o speranță, o forță vitală care deschide orizontul în direcția depășirii condiției și salvării. Finalul romanelor întrevede potențialul ieșirii din întuneric, un drum întortocheat, dar care nu cunoaște resemnarea. Pe lângă suferința personajelor, speranța ultimă este elementul comun al celor trei romane, probabil în spiritul autoarei înseși, care cunoaște consacrarea literară la 84 de ani.

Importanța validării emoțiilor copiilor

Negarea experienței emoționale a copilului îi limitează șansa de a-și înțelege lumea interioară, îl sărăcește de vitalitate si îl îndepărtează de complexitatea realității.

Validarea sentimentelor înseamnă a recunoaște, a accepta și a înțelege emoțiile, fără a le minimaliza sau judeca. Permisiunea de a simți acele emoții îl ajută pe copil să se simtă auzit, înțeles și va fi, prin urmare, mai dispus să răspundă la măsuri de corectare a unor comportamente, dacă este necesar.

Este foarte tentant pentru mulți părinți sau îngrijitori să se grăbească să rezolve situația atunci când copilul este trist, spre exemplu, și să-l înveselească ca să îl scutească de trăirea afectului neplăcut. Însă copiii au nevoie să învețe că ce simt în acel moment este normal și că este o stare trecătoare. Tristețea nu va rămâne mult timp dacă i se permite să o simtă cu adevărat.

Spunând copilului că nu ar trebui să se simtă într-un anumit fel („nu fi trist”, „nu ai de ce să fii trist”, „nu te enerva”, „la vîrsta ta nu ai de ce să ai griji”) și încercarea de a schimba modul cum se simte transmit mesajul că sentimentul în sine nu este în regulă. Copiii învață că a se plictisi sau a nu obține ceea ce își doresc este inacceptabil și că este responsabilitatea părintelui și a celor din jur să-i schimbe sentimentele.  

Dacă este trist din cauza unui eșec, validarea sentimentelor sale îl va ajuta să depășească situația care l-a întristat.  În astfel de situații, este de ajutor să ajutăm copilul să proceseze experiența, să înțeleagă ce simte, să fim curioși și să explorăm împreună cu el, să-l întrebăm cum a fost parcursul pentru el, ce beneficii a avut, dacă a făcut tot posibilul și ce va schimba data viitoare.  Acest lucru, deși ușor de zis, este foarte greu, poate unul dintre cele mai dificile lucruri de realizat, necesită multă răbdare, disponibilitate emoțională și un spațiu psihic conținător și non-judicativ pentru a crea un mediu de explorare în siguranță.

Validarea emoției nu înseamnă și acceptarea comportamentului sau lipsa limitelor, precum nu înseamă ascultarea în exces. „Înțeleg că ești furios/ furioasă, dar nu este în regulă să lovești pe alții.” Această afirmație îi validează sentimentele și îi stabilește limite de comportament.

Invalidarea emoțiilor poate duce, de asemenea, la ascunderea lor. Copilul învață că este inacceptabil să simtă furie, spre exemplu, și se va învinovăți pentru că are o astfel de stare. Respectul său de sine ar avea de suferit, deoarece ar reacționa automat la furie de ca și cum ar fi o persoană rea.

Negarea și evitarea emoțiilor, pe lângă că necesită energie, este o strategie de viață complet ineficientă. Copilul care nu învață să folosească informațiile pe care le oferă emoțiile sale nu va învăța nici să le gestioneze și va fi nepregătit în luarea deciziilor cu privire acțiunile sale. Dacă nu arată tristețe, nu va primi sprijin sau consolare de la prieteni, profesori sau alte persoane și este posibil să interpreteze că nimănui nu-i pasă de el.  Dacă nu va recunoaște furia, nu va ști că este ceva de rezolvat și furia continuă. În cele din urmă, furia va avea ca rezultat un comportament nesănătos.

Pe termen lung, evitarea emoțiilor neplăcute creează o grămadă de probleme, de la muncă în exces, dependențe care pun în pericol sănătatea, probleme emoționale, până la somatizări și afecțiuni medicale.

Validarea sentimentelor sale ca fiind normale este esențială pentru a ajuta copilul să se maturizeze emoțional și să poată folosi informațiile pe care le obține din trăirile sale într-un mod înțelept. Acceptarea experienței emoționale a copilului îl ajută să-și dezvolte identitatea, să aibă rezultate mai bună la școală, să simtă mai mult control asupra a ceea ce se întâmplă în viață și să fie mai fericit.

Stay tuned: Dificultăți în calea validării emoțiilor

Frica de succes

Sunt puțini oameni care vin la terapie pentru că le este teamă de succes. Pare absurd să îți fie frică de ceva dezirabil. Dar căile inconștientului sunt încurcate.

Dacă ne gândim însă la sabotorul intern, sindromul impostorului sau procrastinarea compulsivă, noțiuni cu care suntem mai obișnuiți, teama de succes începe să aibă sens. Există o parte care nu vrea, nu poate și chiar se învinovățește și se pedepsește dacă are succes. Dacă îl obține sau e pe cale să îl atingă, încep problemele emoționale și se autosabotează. Acea parte preia controlul când vine vorba de încredere și de motivația de a urmări succesul. Acea parte se teme.

„Conflictele psihologice care interferează cu încrederea și motivația de a urmări succesul în varii aspecte ale vieții se includ printre cele mai comune dificultăți emoționale observate la pacienții care se adresează psihoterapiilor psihanalitice și intensive.” Andrew Klafter, psihanalist și psihiatru american

Este greu să știm care este sursa acestei frici pentru că fiecare persoană are „rațiunea” sa. Desigur, raționalul nu are nicio legătură cu motivele de a sabota / a nu merita/ a evita succesul, ci iraționalul, fantasmele inconștiente care presupun consecințe terifiante ale acestuia.

🪁 Parcursul terapeutic individualizat ajută la descoperirea a ceea ce este atât de puternic, ca o predestinare, încât blochează însuși progresul. Acest parcurs poate duce, în cele din urmă, la un alt destin.

Reziliența

„Reziliența se referă la adaptarea surprinzătoare în fața unei adversități serioase. Cum se produce o astfel de dezvoltare rămâne un mister nerezolvat” – Stuart T. Hauser

În cadrul unei cercetări longitudinale, Stuart T. Hauser, profesor de psihiatrie la Harvard Medical School, cu o contribuție remarcabilă în ceea ce privește înțelegerea aspectelor psihologice ale rezilienței la adolescenți, a urmărit de-a lungul anilor mai mulți tineri care au depășit adversități sociale și psihologice semnificative și care au reușit să aibă vieți satisfăcătoare și stabile la maturitate. A constatat că acești adolescenți aveau mai multe caracteristici care țin de organizarea sinelui și de modul de relaționare cu alții. Aceste trăsături s-au consolidat de-a lungul timpului.

La nivelul organizării sinelui, adolescenții rezilienți au demonstrat, în primul rând, o capacitate crescută de auto-reflecție, o bună cunoaștere a propriilor gânduri și emoții atât în anii adolescenței, cât și mai târziu, precum și capacitatea de a reflecta la motivele altora, sentimentele și gândurile acestora. În ceea ce privește relațiile, au atribuit o mare importanță prieteniilor, mai târziu mentorilor, au fost activi în căutarea de prieteni și recunosc faptul că, pe măsură ce lumea lor interioară a devenit mai optimistă, a fost influențat și modul în care i-au văzut pe ceilalți.

Alte trăsături ale adolescenților rezilienți au fost un sentiment de control asupra propriilor acțiuni, inițiativa de a găsi soluții pentru a ieși din situații grele, stimă de sine sănătoasă – nu neapărat ridicată mereu – o viziune complexă asupra sinelui, fiind conștienți de diferitele aspecte ale sale, perseverența și ambiția de a-și depăși condiția, precum și o coerență a poveștii vieții lor, chiar daca faptele, evenimentele, întâmplările au căpătat nuanțe și perspective îmbogățite.

A ajuta adolescenții să înțeleagă ce se întâmplă în interiorul propriei minți, a lega gândurile, emoțiile și comportamentele, este cheia pentru a-i ajuta să devină adulți rezilienți și independenți. De ce este atât de valoroasă această capacitate de auto-reflecție? Înțelegând ce se întâmplă în mintea altora și de a aprecia perspective diferite, precum și de a înțelege ce se întâmplă în propria minte, suntem capabili să anticipăm propriul comportament și al celorlați, să înțelegem lumea, să ne reglăm emoțiile, să ne creăm un sentiment de sine puternic și să dezvoltăm relații sănătoase. Creșterea capacității de auto-reflecție este unul dintre efectele pe care le au în comun diferite forme eficiente de terapie.

Care este legătura dintre capacitatea de auto-reflecție și relații? În adolescență, grupul de prieteni devine central. Sentimentul de apartenență este conferit și de participarea la cadrul colectiv de gânduri, emoții și stari mentale împărtașite, recunoscute și validate. Când suntem copleșiți de emoții, căutăm adesea o persoană de încredere care să ne recalibreze și să ne ancoreze experiențele în realitate prin perspectiva lor. Cultivarea relațiilor de prietenie pozitive încurajează dezvoltarea unei imagini de sine mai încrezătoare, susținând adolescenții să facă față și să depășească mai bine provocările vieții. În timp ce prieteniile oferă beneficii substanțiale de dezvoltare, potențialul lor maxim este realizat prin prisma acestei capacități de a se înțelege pe sine și pe ceilalți dintr-o perspectivă internă.

************************************

Stay tuned! Despre auto-reflecție, capacitatea de a ne înțelege pe noi însine și pe ceilalți dintr-o perspectivă internă, în articolele următoare. Atribuirea corectă a intențiilor celorlalți și înțelegerea propriilor stări mentale reprezintă provocări serioase, influențate de procese psihice inconștiente și distorsiuni cognitive.

Adolescența și gestionarea stresului

Intrăm în această lume cu aproape nicio abilitate de autoliniștire. Reacția la stres pune în joc instinctul automat de luptă sau fugă, opus autocalmării, ceea ce face ca această abilitate să fie una dintre cele mai dificil de cultivat pentru un copil / adolescent (sau adult) care suferă de stres excesiv.

Există două perioade de dezvoltare critice în care se formează reacția la stres – în copilărie, când se pun bazele pentru tot restul vieții, și în adolescență, când ni se oferă o altă șansă de a dezvolta punctele forte ale aceste fundații și de a le întări pe cele slabe.

În adolescență, schimbările care au loc în creier permit o înțelegere mai matură a propriilor dorințe și comportamente, ceea ce face această perioadă foarte valoroasă când vine vorba despre învățarea modului de a gestiona stresul. Abilitățile de auto-reflecție, planificare, rezolvare a problemelor, anticipare a viitorului, precum și de a ne stăpâni impulsivitatea se dezvoltă activ în această perioadă.

Înțelegerea propriei minți, reflectarea la sine și la locul dorit în lume, alegerea unui comportament în dauna altuia și capacitatea de a decide la ce să reacționăm sunt în adolescență facilitate de dezvoltarea activă a cortexului prefrontal, așa numitul “creier superior”, și a sinapselor cu alte zone ale creierului. Printr-un proces complicat, materialul neuronal, care cunoaște o explozie în această etapă a vieții, este sculptat în circuite noi, care susțin gândirea și comportamentul. Modul în care sunt create aceste circuite este format în mare parte prin experiențele adolescentului, iar întărirea circuitelor creierului transformă un comportament în obicei, devenind un fel de a doua natură, aproape fără a fi nevoie de gândire conștientă.

În același timp, se dezvoltă în ritm alert și preia adesea controlul „creierul inferior” al sistemului limbic. a cărui sarcină principală este de a pregăti circuitele cerebrale pentru stimulare emoțională, căutarea de senzații tari, ceea ce duce la asumarea de riscuri, impulsivitate, dorință sexuală și gândire catrastrofică. Evoluția sa rapidă îngreunează evaluarea unei situații și a modului în care poate fi rezolvată.

Având în vedere numărul enorm de schimbări care au loc în creier și lupta dintre rațiune și dorință, declanșate simultan, precum și modificările hormonale caracteristice pubertății care fac răspunsul la stres mai activ, aceasta poate fi o perioadă dificilă.

Cel mai mare avantaj care se concretizează în acest moment este capacitatea adolescentului de a-și evalua propriile emoții, mai ales în momente de stres, și de a învăța să separe alarmele reale de cele false. Prin instruire și exercițiu, acesta capătă mai mult discernământ legat de ceea ce experimentează și învață să își ghideze reacțiile.

#adolescența

#stressmanagement

#gestionareaemoțiilor

#tehniciderelaxare

#inteligențăemoțională

#dezvoltarepersonală

#rezolvareaproblemelor

Puterea vindecătoare a poveștilor și metaforelor

Folosirea poveștilor și metaforelor cu scopul de a educa, a transmite valori și a împărtăși lecții importante ale vieții este un fenomen vechi de când lumea. Cu mult înainte ca strămoșii noștri să înceapă să picteze pe pereții peșterilor, bătrânii au transmis povești oamenilor mai tineri. Prin povești, modelau ideile, credințele, moralitatea și comportamentul unei întregi culturi, generație după generație. A spune povești copiilor e un lucru la fel de vechi și înrădăcinat ca și istoria comunicării însăși.

Utilizarea poveștilor și metaforelor ca metodă terapeutică a fost confirmată de la începutul secolului XX. Similar principiilor teoretice ale terapiei prin joc, poveștile pot comunica copilului acceptarea de sine, pot facilita exprimarea emoțiilor relevante și contribuie la dezvoltarea unei relații terapeutice. Nancy Davis, psiholog clinician și scriitoare de povești cu rol vindecător, subliniază că folosirea metaforelor și poveștilor este o formă de terapie cu copiii deosebit de utilă , deoarece poveștile sunt deja o „… parte normală și interesantă a vieții unui copil”.

Procesul de selectare a poveștilor terapeutice adecvate implică găsirea celor care reflectă situațiile problematice cu care se confruntă și care au ca rezultat modelarea comportamentelor și dezvoltarea abilităților dorite – încredere în sine, diminuarea anxietății, abilități de rezolvare a problemelor, comportamente adaptative, independență și putere, abilități interpersonale, inteligență emoțională.

Prin povești, copiii află despre cum au depășit personajele probleme similare cu ale lor, putând aplica cele învățate în propriile lor situații din viața reală. Citind despre alte persoane asemănătoare, copiii s-ar putea să nu se simtă atât de singuri sau diferiți. Copiii se identifică cu personajele din poveste, pătrund în lumea lor interioară și își dezvăluie propriile amintiri și sentimente dureroase, ca apoi să le integreze diferit sau să caute soluții la problemele lor. Poveștile pregătesc scena și îl direcționează pe copil spre schimbare și modelarea comportamentelor.

Metaforele și poveștile – de ce sunt un instrument vindecător atât de puternic:

  • Angajează emisfera dreaptă a creierului – partea creativă a minții noastre, au capacitatea de a activa amintirile senzoriale, de a declanșa emoții puternice nerezolvate și de a crea momente „aha”, revelații care conduc către o restructurare cognitivă și evoluție emoțională;
  • Oferă o distanțare de propriile „răni”, care ar putea fi mai ușor de trăit de către copil decât cele legate direct de viața lui;
  • Oferă claritate asupra unei probleme care era până atunci greu de înțeles;
  • Diminuează rezistența la schimbare, deoarece poveștile sunt o invitație pe un tărâm special, în care ascultătorii intră ca într-o transă, iar resursele de vindecare ale inconștientului sunt stimulate.

În folosirea poveștilor și metaforelor, există trei etape ale procesului de dezvoltare personală și vindecare:

  • Etapa de identificare și proiecție. În acest moment, asemănările dintre copil și personajul principal sunt evidente și copilul se identifică cu nevoile, dorințele și frustrările acestuia;
  • Etapa de catharsis în care copilul experimentează o eliberare emoțională a sentimentelor care pot fi exprimate fie verbal, fie nonverbal;
  • Etapa de integrare în care copilul se recunoaște pe sine și pe alte persoane semnificative în personajele poveștii.

De ce ținem cont atunci când utilizăm metaforele și poveștilor cu scop vindecător:

  • Selectarea sau crearea unei povești care să se potrivească problematicii copilului și trăsăturilor sale (atitudini, credințe, sentimente sau comportamente) ;
  • Povestea ar trebui să permită personajului să rezolve problemele cu care se confruntă și să atingă obiectivul dorit;
  • Adaptarea poveștii sau metaforei folosite la nivelul de dezvoltare și înțelegere a copilului;
  • Adaptarea vocii și a intonației la stilul poveștii pentru a ne asigura că este potrivită contextului, emoției, personajului, rezultatului dorit și ascultătorului;
  • După citire, se observă reacțiile spontane ale copilului – gesturi, verbalizări, înainte de a oferi o interpretare sau de a stimula gândirea copilului;
  • Dacă se ivește ocazia, copilul este ajutat să lege povestea cu experiența sa de viață, percepțiile sau sentimentele sale;
  • Punerea de întrebări pentru a clarifica percepțiile copilului: „De ce crezi că s-a întâmplat asta?”, „Ce sfaturi ai pentru personaj?”, „Tu ce ai fi făcut în locul lui„ sau „Ce crezi că a condus la acest rezultat?” – Colaborarea cu copilul pentru introducerea unor activități pe care copilul le va realiza acasă pentru a pune în practică cele învățate.

Adolescența și drumul către independență

O trăsătură psihologică importantă a adolescenței este îndepărtarea progresivă de îngrijirea părintească, precum și de submisivitatea față de părinți. Odată cu maturizarea corporală, copiii încep să se perceapă din ce în ce mai asemănători fizic cu un adult. Această etapă în care adolescentul începe să se vadă la fel de mare și de puternic ca un adult este acompaniată de renunțarea treptată la idealizarea părinților. Părintele nu mai este atotputernic, atotștiutor și invincibil. Convingerile, modul de viață și așteptările lui sunt puse la îndoială. Părinții încep să fie văzuți în termeni mai umani, mai mult ca o persoană decât ca un ideal. Părintele are slăbiciuni, are limite și convingeri care nu reflectă așteptările adolescenților.

Coborârea părintelui de pe culmile idealului este un fenomen pe cât de necesar, pe atât de tulburător, atât pentru adolescenți, cât și pentru adulți, dar trebuie să aibă loc pentru a permite copilului să își găsească treptat drumul. Originalitatea gândirii vine din libertatea de a putea demonta păreri anterioare, de aceea acceptarea convingerilor părinților este pusă la încercare, pentru ca adolescentul să își contureze propriile valori.

Denigrarea părinților ascunde, de fapt, o anxietate foarte mare legată de propria incompetență și  neajutorare, dar și de pierderea protecției parentale. Adolescentul intuiește că este pe cale să fie pe cont propriu, iar acest fapt este înfricoșător, chiar dacă mult visat. Este cunoscut faptul că adolescentul oscilează între grandomanie și neajutorare. Denigrarea părinților se manifestă prin comportamente prin care dorește să-și afirme grandoarea și independența: uși trântite, zgomot, agresivitate verbală, vestimentație care atrage atenția, inclinația către acțiuni riscante.

În fața comportamentelor sfidătoare și denigratoare, părinții trăiesc adevărate momente de disperare. Această etapă reprezintă o provocare pentru părinți, deoarece și ei au nevoie să fie iubiți, doriți și “aleși” de copiii lor. Părintele se poate simți lăsat pe dinafară, abandonat și înlocuit cu ușurință. În plus, perioada este dominată de anxietatea că lucrurile vor scăpa de sub control, ca adolescentul va alege greșit și va ajunge un adult nefericit. Părinții se confruntă cu sentimente intense de vinovăție, nu știu unde au greșit în educația copilului încât să genereze un astfel de comportament ostil.  

Pentru a umple golul lăsat de părintele omnipotent, adolescentul va căuta, cel puțin tranzițional, modele substitutive pe care le admiră precum persoane publice, cântăreți, staruri în voga sau îndrăgostiri pasagere. De asemenea, pot fi persoane mai in vârstă, de obicei de același sex, precum mătuși, unchi, profesori, leaderi, care prin exemplul lor pot oferi noi perspective și care joaca un rol stabilizator. Influența acestor persoane este foarte importantă și reprezintă ceea ce se imprimă începând cu vârsta adolescenței. Dacă internalizarea modelelor parentale a fost dominantă până la aceasta etapă a vieții, din acest moment, persoanele din afara familiei joaca un rol foarte important.

Așa cum adolescentul se află între separare și neajutorare, tot astfel părintele oscilează între a valida independența și grandoarea copilului, ceea ce însă ar putea spori comportamentul frenetic, sau a continua să-și impună autoritatea, ceea ce trezește revoltă și dispreț din partea copilului față de iluzia de putere a părintelui.

O soluție la această dilemă ar fi abordarea acestei perioade ca o oportunitate de a retrăi adolescența de către părinți, revizitându-și propriile convingeri și atitudini care poate au acum ocazia de a obține clarificări și răspunsuri noi. De multe ori, confruntarea este văzută de părinți ca neavând un fundament real, ca fiind “puerilă”. Părintele poate începe să devină mai dispus să accepte sfaturi și să privească adolescentul în termenii unei relații mai mature, ajutându-l să găsească răspunsuri constructive cu privire la alegerile și viitorul său. Procesul de de-idealizare este necesar si, daca are loc fără ca adolescentul sa se înstrăineze de părinți, atunci relația poate să devină mai aproape de cea de prietenie, dintr-un spațiu de egalitate si reciprocitate.

Procrastinez, deci exist

Pentru a depăși procrastinarea este nevoie practic să îți întorci lumea cu susul în jos, mai exact viziunea ta despre viață și, mai ales, despre cine ești, identitatea ta. Înseamnă să ai alte repere, să te vezi cu alți ochi, să îi vezi pe alții într-o lumină nouă, să te uiți la lucruri diferit. Iar asta este ceva pe cât de complicat, pe atât de înfricoșător. Reperele și identitatea s-au format în ani de zile, pe baza a ceea ce ai trăit și învățat până acum, sunt concluziile de o viață care îți dau un sentiment de control și de previzibil.

A procrastina înseamnă a amâna activități sau inițiative importante pentru mai târziu, pentru mâine,  până în ultimul moment sau chiar până la nesfârșit. Dar amânarea este ceva normal, amânăm pentru că nu este o prioritate, rezultatul nu are o importanță prea mare pentru noi sau poate chiar dorim să ne lăsăm timp pentru a analiza și a avea o mai bună înțelegere a subiectului ca să luăm decizii în cunoștință de cauză. Nu ne referim la astfel de situații, ci vorbim despre procrastinarea cronică, care știm că nu ne face bine și este o barieră pentru o viață mai bună, împlinită și prosperă.

Fie că este vorba de activități curente, de a avea o discuție importantă cu persoana iubită, de a aborda persoana care îți place, de a schimba job-ul,  de a face ce îți place în sfârșit, de a cere o mărire de salariu, procrastinarea, deși aduce beneficii imediate e însoțită de un tumult emoțional, de sentimente de frustrare, anxietate, furie, autocritică și, de multe ori, de rezultate nesatisfăcătoare. Mai mult decât atât, atunci când i se atribuie justificări, acesta par mai degrabă pretexte decât motive întemeiate. Iar amânarea pare mai degrabă evitare, ceea ce pentru scurt timp oferă senzația de confort.  

Mecanismele psihologice ale procrastinării sunt complexe și, deși pare la îndemână să credem astfel, nu este lene, ba chiar de multe ori necesită mult efort.  Un deadline care se apropie și totul e înghesuit într-un timp scurt, dar intens, inițiative care devin brusc urgente sau de neevitat, curățenia casei pentru a pregăti terenul de lucru, un telefon care este dat chiar înainte de a te apuca de un proiect, scroll pe facebook și citit toate minunățiile pământului mai mult sau mai puțin utile, un prieten care are nevoie de ajutor, ceea ce oferă din nou ocazia perfectă de a amâna să te ocupi de problemele tale, toate acestea necesită efort. Dar sunt activități care nu pun probleme, cel puțin, nu ca cele care sunt amânate. 

Procrastinarea oferă întotdeauna și beneficii, de aceea gustul său este dulce-amar. Poți petrece un timp plăcut, făcând cu totul altceva decât ce aveai de făcut, rezolvi alte lucruri, și practic, cel puțin pentru o perioadă, nu îți bați capul. Nu trebuie să suporți consecințele negative sau să te pui în situații mai puțin confortabile.

Când vorbim despre procrastinare, vorbim întotdeauna despre frică și despre convingeri despre sine, despre viață, despre viitor. Convingeri despre cum TREBUIE să fie sau să fiu, despre cum cred că va fi, despre alții, despre ce am învățat până acum din experiențele de viață. Un celebru psihanalist, Donnald Winnicot, spunea că „lucrurile de care ne este frică sunt acelea care s-au întâmplat deja”, adică undeva în trecutul nostru, am trăit evenimente care ne-au produs astfel de trăiri, iar acestea ne-au modelat percepția asupra vieții.

Ce înseamnă să îți întorci lumea cu susul în jos?

În primul rând, înseamnă să nu mai procrastinezi, adică să faci fix invers decât faci. Sigur că da. Imediat! Dar să reflectăm un pic la asta. Apoi, înseamnă să recunoști că procrastinezi, adică mai exact că toate justificările acelea sunt doar o evitare a unor evenimente viitoare stresante și încarcate de emoție, mai exact o camuflare a fricii. Înțelegând particularitățile motivelor din spatele procrastinării, pentru că nu sunt aceleași pentru toți, trecem la demontarea unor convingeri adânc înrădăcinate, care ca un gaz au pătruns în colțișoarele minții și ne dictează comportamentul. Să vorbim puțin despre ele.

Trebuie să fiu perfect. Perfecțiunea, o, ce Fata Morgana! În cazul perfecționismului nu există cale de mijloc, ori totul, ori nimic. Calea de mijloc înseamnă comun, obișnuit, normal, iar așa ceva este demn de dispreț. Măsura valorii este dată de reușite la superlativ, excepționale, extraordinare, cel mai bun, iar perfecționistul se identifică cu abilitățile sale și rezultatul obținut. Daca rezultatul nu este cel așteptat, atunci identitatea sa este grav afectată, prin urmare, este fără valoare.

Standardele și așteptările devin nerealiste, pentru că în fond, este imposibil să definim perfect și nu există cineva care nu greșește sau care nu pierde și, așa cum spune o vorbă, întotdeauna se poate mai bine. Amânând, nu ai cum să eșuezi sau să testezi realitatea. Procrastinarea servește foarte bine păstrării acestei imagini nealterate despre sine. Dacă mă apucam de treabă mai devreme, dacă mai aveam o săptămână, etc., sigur ar fi fost/ aș fi fost perfect.

Trebuie să fie ușor, repede și fără efort.  De asemenea, în lumea iluzorie a perfecționistului, reușita se obține ușor, pentru că atunci când ești deștept și talentat, le rezolvi repede, lucrurile bune vin spre tine, aproape că nici nu trebuie să faci mare lucru. Nimic mai fals. În spatele rezultatelor și chiar a inteligenței se află multă muncă și efort.

În același timp, imaginea prezentă în societatea de astăzi, prin puzderia de fotografii colorate, postate peste tot, ne arată mult zâmbet și un perpetuu dolce far niente. Viața trebuie să fie ușoară, plăcută, facem mereu ce ne place și trăim clipa. Maturizarea presupune, în realitate, acceptarea faptului că viața nu este chiar ușoară, fără efort, că vor exista dezamăgiri și că vor fi momente grele.

My way or the highway! Nu trebuie să am niciun fel de constrângeri. Procrastinarea poate fi un mod de afirmare a independenței și autonomiei și un mecanism de protecție a individualității, prin a nu răspunde cerințelor și normelor. Acestea sunt resimțite exagerat și băgate toate în aceeași oală. Este un fel de luptă ascunsă, indirectă, cu autoritatea și un manifest pentru libertate. Astfel, întârzierile, amânările și lipsa angajamentelor devin un mod de viață.

Dacă în cazul perfecționismului, procrastinarea este un mod de a evita testarea realității și sentimentul de a nu fi la înălțime, în cazul autonomiei, este modul de a menține puterea personală și controlul prin a nu face, prin a nu ceda. Chiar și atunci când este în propriul interes. În acest caz, procrastinarea este mai degrabă un joc de putere, convingerea fiind că acela care cedează e mai slab și astfel este asigurat respectul de sine.

Succesul e periculos. Așa cum există teama de eșec, există și teama de succes. Am auzit odată despre cineva care trecea printr-o perioadă foarte bună, dar avea un sentiment de vinovăție și se temea că i s-ar putea întâmpla ceva rău, cum ar fi să dea un autobuz peste el. Un autobuz! Atât de puțin probabil.

De ce teama de succes? Poate pentru că succesul contrazice propria identitate, aceea de om care nu poate avea succes, care nu merită sau nu este pentru el, poate este teama de a fi invidiat, criticat, respins, abandonat, pentru că ceilalți nu ar putea suporta succesul tău sau s-ar simți inferiori. Sau poate succesul e interpretat ca renunțarea la alte plăceri, la familie, la o parte din viață, frica de a nu deveni un workaholic. În acest caz, succesul vine cu un cost mult prea mare și practic devii prizonierul lui.

Mai bine să stau la distanță decât să fiu rănit. Poate că acest lucru chiar s-a întâmplat în trecut, prea aproape a însemnat suferință și mult prea multă energie consumată, așa că o distanță confortabilă este soluția. Pe principiul, dacă îți dau un deget, îmi iei toată mâna, și în lipsa limitelor sănătoase, relațiile, de orice fel, pot însemna o cheltuială mare, ceea ce duce la vlăguire, prea multe cerințe, niciodată nu e suficient, mi se cere prea mult.

Poate că este vorba de o idealizare a cum trebuie să se desfășoare o relație, cât să ceri, cât să dai, fără să fie acceptate negocierile și compromisurile de niciun fel. Sau poate fi vorba de apărarea teritoriului și de faptul că alții și-ar putea însuși realizările tale. În toate aceste cazuri, procrastinarea este o modalitate care protejează de suferință și asigură conservarea energiei.

Nu pot singur/ă. Iar procrastinarea devine însoțitorul perfect. Fie că este vorba de un mod indirect de a cere ajutorul, sau chiar preluarea de altcineva a ceea ce amâni, de a sta confortabil în umbra altcuiva, de a obține înainte de orice acțiune validarea ideilor, acțiunilor, a modului în care trăiești, în acest caz, procrastinarea te apără de frica față de responsabilitatea propriilor decizii și de a fi pe propriile picioare.

Am timp. Și poate chiar ai, dacă este bine estimat, asumat și planificat. Dar dacă acest timp “etern”, un fel de am tot timpul din lume ca să fac ce vreau, când vreau și să fiu cine vreau este o iluzie a omnipotenței și a stăpânirii timpului și chiar a realității? Dacă este o negare a trecerii timpului, a faptului că el este finit, trece și uneori chiar nu mai poate fi recuperat.  Cum am auzit odată, timpul este singura resursă neregenerabilă.

Există un timp subiectiv, când facem lucruri plăcute timpul trece repede, chiar prea repede și, dimpotrivă, sunt momente când 5 minute par o eternitate. Percepția asupra timpului poate fi distorsionată de stările emoționale, de ceea ce ne captează atenția și interesul, de așteptări și de context. De aceea, suntem campioni la a sacrifica obiective pe termen lung pentru a obține satisfacție în prezent. Și, bineînțeles că este foarte tentant să credem că viitorul este undeva departe, aproape neimportant în comparație cu ce este acum și e reconfortant să credem că timpul este infinit. Este infinit? 

În concluzie, procrastinarea ascunde întotdeauna o frică. Poate este o teamă de eșec, poate de succes, de a fi vulnerabili, de consecințe, de intimitate și apropiere, de trecerea timpului, sau de a răni pe altcineva. În esență, frica de a fi noi înșine.  Procrastinarea ne oferă iluzia omnipotenței și a invincibilității. Care rămâne doar o iluzie, pentru că testul realității nu iartă pe nimeni. Ca să nu rămânem captivii procrastinării, e nevoie să fim dispuși să ne întoarcem lumea cu susul în jos, să ne schimbăm percepția despre viață, noi și ceilalți. Cu blândețe, onestitate, conștientizare și un pic de ajutor.

Gata? De mâine? Mai bine, de luni! Cu siguranță, poate! Oricum ar fi, astăzi reflectăm 😊

Te aștept și pe pagina mea de Facebook

Frica și încrederea în sine

Când am făcut prima oară, în cadrul unui team building, rapel (coborâre cu coarda de pe o stâncă abruptă), în condiții de siguranță totală și însoțită de un cățărător profesionist, mi-a fost așa de frică, că tremuram toată. Pe la mijlocul traseului, m-am oprit și i-am spus acestuia că mi-e frică tare și că m-am blocat, pur și simplu nu mai pot face niciun pas mai departe. Tremuram și mintea îmi era în ceață. Aveam coardă și ham, era cineva lângă mine și, cu toate acestea, aveam un blocaj. Atunci alpinistul mi-a spus ceva ce țin minte și acum, la aproape 20 de ani distanță: “E ok să-ți fie frică, să știi că alpiniștii sunt cei mai fricoși oameni din lume.” Cu toată frica mea, am râs de ceea ce mi-a spus și, la indicațiile și cu asistența acestuia, am reușit să termin ce începusem.

Mult timp, am luat-o ca o glumă, spusă așa doar ca să detensioneze momentul și nu i-am dat atenție.  Dar, la un moment dat, m-am gândit, totuși, de ce a zis asta, poate că este pe jumătate glumă, pe jumătate adevăr? Expunerea la experiențe cu grad de risc ridicat, neobișnuite pentru majoritatea dintre noi, poate fi o supra-compensare a sentimentului de nesiguranță și, în mod paradoxal, un mod de contracarare a anxietății. Dar asta nu înseamnă că alpiniștii sunt fricoși, din contră, dau dovadă de un curaj nemaipomenit, dar cu siguranță au ocazia să trăiască această emoție din plin.

Evident, există și reversul, anxietatea ridicată ne poate face să fim extrem de prudenți până la a nu mai da curs unor oportunități, uneori chiar cu un grad mic de risc, din care am avea numai de câștigat. Sau măcar să încercăm. Poate am eșua, poate nu, dar cu siguranță am folosi experiența dobândită pentru a încerca din nou, pentru a testa realitatea și pentru a îmbunătăți strategiile folosite. Pentru că orice experiență ne învață ceva.

Validarea emoției

Revenind la rapelul mai sus-amintit și momentul de blocaj, alpinistul a făcut un lucru pe cât de simplu, pe atât de util. Mi-a validat emoția, frica. Nu a râs de ea, nu a minimizat-o, nu a încercat s-o inhibe. Din contra, empatia acestuia și conectarea sa cu mine l-au făcut să vadă de ce am nevoie în acel moment. Și a funcționat. Validarea acelei emoții profund umane mi-a permis, culmea, să scap de tensiune, să nu mă opun ei, s-o las să fie și s-o accept. Pentru că frica de a-ți fi frică e un dublu stres, foarte nociv. Apoi, un alt lucru pe care l-a făcut a fost să mă convingă să nu mă mai țin și sprijin de nimic, să stau doar în ham ca să mă asigur că nu se întâmplă nimic așa grav precum îmi imaginam.

Ce are acest lucru de a face cu încrederea în sine? Are foarte mult de-a face. Suntem tentați să credem că încrederea în sine este o stare internă care presupune lipsa emoțiilor, că o persoană încrezătoare nu simte frică, e toată numai îndrăzneală, zâmbet și atitudine. În realitate, nu este așa. Încrederea în sine presupune mai degrabă o bună gestionare a emoțiilor, o siguranță de sine care vine dintr-o capacitate de rezolvare a conflictelor interne și care rezultă dintr-o înțelegere realistă și cunoaștere a propriilor competențe, o bună capacitate de evaluare a riscului, abilități de rezolvare a problemelor și de depășire a momentelor dificile. Încrederea în sine este o parte curaj, o parte competențe și o doză sănătoasă de compasiune de sine. Bineînțeles, încrederea în sine e întărită de experiență.

Aveam eu experiență? Nu, era pentru prima oară când făceam așa ceva. Îmi cunoșteam abilitățile? Nu, nu avusesem ocazia să le testez. Știam cum să mă raportez la probleme care ar fi apărut pe traseu? Din nou, nu. Deci, mult prea multe necunoscute. Iar necunoscutul ne sperie. Încrederea în sine e o chestiune de echilibru, prea multă ne poate băga în bucluc și o dă în narcisism, prea puțină ne paralizează acțiunile.

Exemplul de mai sus este un caz, să-i zicem, aparte și nu are legătură neaparat cu provocările obișnuite ale vieții și l-am ales special pentru a ilustra o doză mare de frică și un moment de blocaj. Dar poate că este vorba de o nouă provocare, aplicarea la un job nou, un nou drum în viață, un discurs în fața unei audiențe sau construirea relațiilor personale și sociale.

Încrederea în sine înseamnă a acționa…în ciuda fricii

Avem convingerea că încrederea în sine este un sentiment, mă simt încrezător/oare, adică fără frică, știu sigur că voi reuși, nu am cum să pierd, dar a defini încrederea în acest termeni poate fi înșelător. Probabil că o mai bună raportare la aceasta ar fi intenția de a da curs celor dorite, în ciuda fricii și chiar dacă rezultatul este necunoscut (sigur, nu mă refer aici la situații extreme). Poate voi obține sau nu job-ul, poate voi avea sau nu succes în noua încercare sau cu acea prezentare, poate voi fi sau nu respins de cineva.

Atunci când vorbim despre lipsa de încredere în sine ne referim în primul rând la frica care vine odată cu nesiguranța pe care o presupune acea încercare, teama de nu pierde ceva, de a nu reuși, de a fi ridicol sau de a nu fi la înălțimea standardelor (perfecționism). Iar acestea ne fac să ezităm prea mult, să amânăm sau să evităm anumite încercări sau, atunci când le dăm curs, să ne supunem unui stres incredibil și să ne dăm cu stângul în dreptul, în baza unei profeții auto-împlinite: eu nu pot, voi eșua, nu sunt la înălțime.

Este posibil ca lipsa de încredere să vină de foarte de demult și consolidată pe parcurs, când validarea fricii și a vulnerabilității, încurajarea pentru a găsi soluții, orientarea pentru găsirea drumului propriu au fost înlocuite cu sarcasm, rigiditate, critică, standarde nerealiste, protecție exagerată sau preluarea sarcinilor de către alții care “puteau”. De cele mai multe ori, cu cele mai bune intenții. Poate anumite experiențe ne-au marcat prea tare. Acest lucru se poate schimba, nu ne naștem cu încredere în sine, aceasta se învață, se dezvoltă și, din când în când ne va fi pusă la încercare.

Frica este o emoție normală, nici negativă, nici pozitivă și fără ea nu am supraviețui. Ea ne indică un potențial pericol, doar că uneori acest pericol este mult supra dimensionat (ca în cazul rapelului făcut în condiții de siguranță), interpretat greșit, privim eșecul în mod fatalist și credem că ne definește, sau nu suntem pregătiți pentru a-i face față.

De multe ori, soluțiile există, abilitățile există, chiar și experiența există, dar modul în care sunt privite este defectuos. Alteori este nevoie să le dezvoltăm și să ne asumăm efortul pentru a obține ce dorim. În acest sens, avem nevoie să ne uităm din nou la ele, să fie reanalizate și restructurate, pentru a le integra sănătos și a menține frica la un nivel optim, care să nu ne paralizeze.