Văd copii trecând prin situații foarte dificile. Pierderi timpurii, tribunale, executări silite, ordine de protecție, divorțuri conflictuale, neînțelegeri între părinți, medii familiale dezorganizate. Evenimente pe care copilul nu le poate înțelege și integra așa cum ar putea-o face un adult.
Capacitatea copiilor de a face față unor evenimente copleșitoare emoțional este foarte mare. Cu un preț la fel de mare, dacă nu chiar mai mare. Adaptarea aceasta are un cost!
Copilul nu înțelege prea bine ce și de ce se întâmplă astfel, dar este esențial ca lumea lui să fie predictibilă, prin urmare găsește modul său de a-i da sens, preluând cel mai probabil o parte din vină și rămânând cu impresia că este ceva în neregulă cu el. Prezența unui adult care să-i ofere un cadru emoțional sigur poate influența semnificativ felul în care copilul înțelege și integrează ceea ce i se întâmplă.
Nu mereu trebuie să fie o miză atât de mare ca cele de mai sus, ca să aibă un impact considerabil asupra dezvoltării emoționale a copilului.
Pentru a supraviețui psihic (sa ne imaginam psihicul ca o casă) copilul găsește în mod involuntar si inconștient căi pentru a ține construcția în picioare. Poate închide într-o cămăruță ceea ce este neplăcut sau adaugă un strat de vopsea strălucitoare peste un perete mucegăit. Cârpește cum poate.
Fragilitatea construcției devine însă vizibila într-un fel sau altul. Semnale sunt. Retragere, izolare, comportamente problematice, chiar antisociale. Dar pot fi trecute cu vederea, uneori chiar sunt greu de deosebit („așa este el”, „nu e mare lucru” – s-ar putea zice), dar și pentru că așa cum ziceam, copilul are o capacitate de adaptare uimitoare.
Îmi vine în minte imaginea unui băiat de aprox 10 ani dintr-un documentar românesc pe care îl recomand, „Alice – on and off”. Mama, așa cum spune titlul, când este, când nu este, pleacă în străinătate, se întoarce, face video chat. Relația cu tatăl copilului, la care acesta locuiește, este tulburată. Șituația materială este precară.
Secvența pe care o am în minte se petrece după o ceartă între părinți, iar mama îi explică agitată băiatului ce are el de învățat din asta, o lecție de viață. Băiatul stă în picioare încremenit și îngână mecanic “Îhî”. Privirea îi este fixă și speriată, dar controlată. Este imaginea unui copil depășit de situație, dar care face față. Așa cum poate.
Revenind la casa de mai devreme, la maturitate, geamurile sparte, ușile fără mâner, podeaua găurită, pereții înclinați, tavanul care stă să cadă, sau alte vicii de construcție încep să își arate structura șubredă.
Ceea ce a fost ascuns, reprimat, negat, înfrumusețat, idealizat și a organizat viața psihică se manifestă în alegeri, suferință emoțională, relații nesănătoase, ne-relații, în repetiții ale acelorași evenimente dureroase, autosabotare, într-un sentiment profund de neîmplinire, de vid, de nonsens, sau de soartă potrivnică.
Recomand, desigur, intervenția timpurie, care să-i permită copilului să-și organizeze identitatea în jurul unor moduri autentice de a fi și de a se raporta la lume, să aibă libertatea de a explora, de a dori, de a se juca, de a descoperi cine este. Dar dacă aceasta nu este sau nu a fost posibilă, la maturitate, mai este o șansă de a restaura casa, care poate căpăta contururi neașteptate.
Nu este un proces în doi pași, adesea e anevoios și lung, dar în multe cazuri, drumul către deblocarea potențialului propriu.
În imagine: Hundertwasserhaus, construcția care mi-a lăsat cea mai puternică impresie din toată impecabila Viena.
