Joker

Joker, un film despre care mulți au scris de bine, impresionați de povestea care se înscrie într-un curent de conștientizare sau mai bine zis, careia i-a venit vremea sa fie mai bine înțeleasă. Este povestea complexă a sentimentului de inadecvare. Inadecvarea care vine de foarte demult, când resursele unui copil care, doar cu afecțiune și înțelegere se poate dezvolta sănătos, sunt insuficiente pentru a face față unui start halucinant şi egocentrismului unei mame narcisice care nu poate oferi, pentru că viața este despre ea, dramele și neajunsurile ei. Inadecvare care e întărită apoi de societate.

Joker este despre un om între oameni, care crește fără identitate, care nu a fost ascultat, nu a fost înțeles, a fost neglijat, abandonat, a cunoscut abuzul fizic de mult prea mic și care devine părinte în relația cu propria sa mamă. Este despre cei care au înlocuit joaca cu responsabilitatea mult prea timpurie, care au învățat să facă pe plac pentru a fi acceptați şi pentru ca ceilalți să fie bine și, prin urmare, care se ascund şi maschează o durere enormă și emoții greu de suportat cu un râs incontrolabil. Marca filmului este râsul acela forțat, un râs-plâns, pentru care Joaquin Pheonix merită, după părerea mea, Oscarul, este râsul care oferă scăpare din multe situații, de frică, rușine, de penibil, de emoții dureroase. Este râsul multora care, pentru că nu pot să plângă, râd. Este un râs colectiv.

Un Joker fără simțul umorului, ridiculizat pentru acest fapt, pentru fix menirea lui. O societate care râde de el, îl umileşte, îl repede și nu-i oferă sprijinul. Prea dureros. O societate care are măsurătorile ei. O societate insensibilă la sensibilitate!

Controlul emoțiilor, al furiei şi al unei minți traumatizate si fragile e mult prea greu şi orice act vindicativ devine justificat. Si văd filmul ca pe o ocazie pentru noi toți de a contempla la propria inadecvare, prin înțelegerea propriei sensibilități, precum şi a valorii şi măsurii proprii date doar de umanitatea din noi şi înțelegerea sensibilitații celor din jur.

AD ASTRA

Ad Astra este un film despre căutările imposibile ale unor suflete prea rănite ca să mai găsească sensul în existența imediată și care își găsesc refugiul în lumile îndepărtate. Ideale? Este poate căutarea unor promisiuni mai bune decât aici. Este un film despre însingurare și înstrăinare, rigiditate, absență din propria existență, deconectare de sine și ceilalți, pentru că cei apropiați în loc de iubire și apropiere au ales distanța și renunțarea la cei dragi. Probabil pentru că ei la rândul lor au fost mult prea răniți pentru a mai putea oferi.

Ad Astra este un film despre călătoria dureroasă, dar necesară, a regăsirii de sine și a acceptării, dar și renunțării la trecut. Pacea cu trecutul, pentru a lăsa prezentul să se manifeste. Și este un film cu happy end Răspunsul este doar la o aruncătura de băț, sub ochii noștri, în lucrurile simple, dar mai ales în deschiderea către lume și conectare. Răspunsul este împreună. Un film de văzut.

Phantom Thread

28070604_10215748325965948_8573184405999097678_o

Phantom Thread este un film profund despre foarte multe lucruri, dar în primul rând, despre îmbrățișarea vulnerabilității. Este, de asemenea, un film despre perfecționism și control, relații, egocentrism și teama de respingere. Este vorba despre lucrul conștient în doi, despre iubirea și înțelegerea care pot vindeca (cu un pret mare! în cazul de față, în schimbul unei identități) suflete chinuite care au fost închise cu foarte mult timp în urmă, în copilarie, când în loc de iubirea maternă au primit răceală și standarde înalte.

Fanthom Thread este povestea multor oameni care în adâncul sufletului sunt încă în căutarea acelei iubiri și acceptări. Cred că, în final, este un film despre înțelegerea noastră. Actorii principali sunt superbi, iar Daniel Day Lewis, pe care il admir pentru modestia sa, recunostința față de colegi și soția sa, pentru generozitatea de a împărti premiile cu actorii nominalizați, face un rol absolut emoționant.